Pe data de 15 iunie 1889, în casa de sănătate, sau mai bine zis sanatoriul de boli mintale al doctorului Șuțu, situat pe Strada Plantelor din municipiul București, la ora 4 dimineața, poetul nepereche Mihai Eminescu se stingea pe un pat metalic, la vârsta de 39 de ani.
Ultima dorință a geniului care scrisese „Luceafărul” sau „Odă în metru antic” a fost un banal pahar cu lapte, pe care medicul de serviciu îl strecurase prin vizeta metalică a ”celulei” în care și-a petrecut ultimele ore din viață. I-ar fi șoptit celui care i-a făcut această favoare că ”sunt năruit”. A doua zi, pe 16 iunie, a fost constatat decesul, iar medicii Șuțu și Petrescu au făcut formele legale și au pregătit un raport oficial, destul de ambiguu din care nu reiese clar cauza morții poetului. De altfel aceștia semnalează doar simptomele unei tulburări psihice, nu și fizice. Mai mult decât atât, la autopsia efectuată de doctorul Tomescu și mai apoi de Marinescu de la laboratorul Babeș creierul nu a putut fi studiat, fiind uitat de o asistentă neglijentă pe o fereastră deschisă, unde s-a descompus rapid.
„Din nefericire, nu aș putea să vă dau multe informații în privința creierului marelui și nefericitului poet Eminescu. Creierul mi s-a adus de la Institutul Șuțu într-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvoluțiunilor”, îi scria medicul unui ziarist ieșean care-i ceruse date pentru scrierea unui articol. După două zile, Eminescu era înmormântat. A fost depus în prealabil la biserica „Sfântul Gheorghe cel Nou” din București, pe un catafalc împodobit cu ramuri de tei. În jurul sicriului, coroane din partea Academiei Române și a prietenilor, dar și mesaje. După ora 17.00 a urmat înmormântarea, descrisă de Titu Maiorescu, într-o scrisoare trimisă Emiliei Hempel, sora sa. „Emilia dragă, în Biserica Sf. Gheorghe Nou, cosciugul deschis al lui Mihai Eminescu era încins cu crengi de tei, în amintirea poesiilor lui parfumate cu flori de tei. Am rupt o frunză de la cosciug și pentru tine și ți-o trimit aici. Sub bandă primești și un număr din «Constituționalul» cu descrierea îngropării. Articolul e de Caragiali. Când am însoțit pe jos, cu capetele goale, pe Eminescu, de la biserică pe bulevard, până la cimitirul Belu, Rosetti, Laurianu, Mihăileanu, eu, Anicuța și vreo 600 de școlari și studenți, admirabilul cor vocal de la Mitropolie, era singura pompă. Era vremea acoperită, liniștită, nu vânt, nu zgomot, câteva picături de ploae, vreo 5 minute, apoi iar bine. Cortegiul a pornit din biserică pe la 6 ore, a sosit la cimitir pe la 7. S-a luat loc de la Primărie un mormânt de veci pentru el, e ceva mai în fund la dreapta de la tata. Din întâmplare, un mare copac de tei e în apropiere. Pentru grilaj și o piatră de mormânt – eu cred o mare stâncă brută de marmoră cenușie, cu o singură parte netezită, pe care să fie inscripția Mihai Eminescu și poate 4 versuri ale lui, și un tei înlăuntrul grilajului se vor face subscripții. Părerea mea e de 50 de bani, pentru ca toți școlarii, și din Transilvania, să contribue. Sâmbătă seara s-a înmormântat Eminescu”, scria junimistul.
Misterul morții sale
Odată cu înmormântarea lui Eminescu în cimitirul Bellu, a fost îngropat și misterul morții sale. Pe parcursul a 132 de ani, specialiștii din diferite domenii, dar mai ales medical, au încercat să îi pună lui Eminescu un diagnostic clar și să stabilească cu exactitate cauza morții sale. „Din păcate, nici acum nu se știe cu certitudine totul despre moartea lui Eminescu”, spune specialistul Valentin Coșereanu, doctor în literatură și eminescolog la Memorialul Ipotești din județul Botoșani. În privința cauzelor morții lui Eminescu se numără trei teorii importante.
1. Ipoteza nebunului ucigaș
Eminescologul Emil Coșereanu ne prezintă prima dintre aceste ipoteze apărute în presa vremii. Mai precis acesta susține că a văzut la un dizident politic, păstrat în original, un articol din ziarul „Universul”, mai precis numărul din 28 iunie 1926, în care se dădea de înțeles că Eminescu a murit din cauza unei lovituri aplicate de un alt pacient al Institutului „Caritatea” al doctorului Șuțu. „Era prezentată mărturia frizerului Dumitru Cosmănescu, căruia Eminescu îi spunea „Dumitrache”. Acesta nu era un oarecare, a fost frizer al Regelui. Și acesta povestește că l-a vizitat pe Eminescu la sanatoriu, acolo unde a avut loc o întâmplare neobișnuită. Eminescu se plimba prin curtea sanatoriului și, când l-a văzut, l-a întrebat «Măi, Dumitrache, știi tu să cânți Deșteaptă-te Române? Frizerul i-ar fi răspuns «Nu». Eminescu l-a luat să-l învețe și a început să cânte cu vocea sa superbă de tenor, de plângeau ardelenii când îl auzeau. Atunci un nebun din curte a venit și l-a lovit pe Eminescu cu o scândură în cap. Poetul a căzut la pământ și i-ar fi spus frizerului: «Dumitrache, chemă medicul că mă prăpădesc». Au venit doi brancardieri și l-au luat pe Eminescu. A venit după aceea doctorul Șuțu și a spus că totul este bine și că Eminescu este bine. Peste două zile a murit însă. Probabil de la aceea lovitură puternică să fi pățit ceva. Este o supoziție, apărută documentar”, povestește pentru „Adevărul”, Emil Coșereanu. Totodată, eminescologul nu crede într-o conspirație politică sau de orice altă natură la adresa lui Eminescu. „Eu, personal, nu cred într-o astfel de conspirație. Avea dușmani, într-adevăr. Supăra pe mulți cu articolele sale, cu mesajul său, dar nu cred că s-a ajuns până acolo. În orice caz, de ce l-ar fi ucis? Era deja internat, scos din viața publică”, spune Emil Coșereanu. Cel care l-a lovit pe Eminescu s-ar fi numit Petre Poenaru și ar fi fost director de școală în Craiova.
2. Teoria erizipelului și a endocarditei
Un alt diagnostic vine din partea medicului Vineș, care l-a avut și el în grijă pe Eminescu la „Institutul Caritatea”. Acesta susține că moartea poetului s-a tras de la o infecție care a avut legătură tot cu lovitura dată de Petre Poenaru. Mai precis, acesta spune că rana de la cap s-a infectat, transformându-se într-un erizipel, care la rândul său a dus la alte complicații. „Era o tăietură a pielii de 2 cm lungime. I s-au dat imediat îngrijirile medicale necesare, iar peste 3 zile buzele plăgii păreau reunite. Dar Eminescu care avea, după cum am spus, obiceiul de a strânge de pe jos tot felul de lucruri, din care unele erau murdare și se freca cu ele pe corp și pe cap desfăcându-și pansamentul, a făcut un erizipel la nivelul plăgii, erizipel care s-a întins apoi la față, gât, membre superioare, torace, până la nivelul abdomenului.[…] Cum se vede din cele de mai sus, moartea lui Eminescu nu este datorată traumatismului cranian petrecut cu 25 zile mai înainte și care se vindecase complet, ci este consecința unei endocardite mai vechi (diagnosticată de regretatul profesor N. Tomescu, medic primar al serviciului de boli interne de la spitalul de copii, care era și medic al institutului) de care era amenințat în fiecare clipă și care desigur s-a agravat după erizipel”, scria în raportul său medicul Vineș, raport citat de Nicolae Georgescu în lucrarea sa „Eminescu târziu”.
3. Verdictul final: Eminescu victima unui caz de malpraxis
Specialiștii contemporani, în primul rând medicii care s-au ocupat de cazul Eminescu, resping însă ambele ipoteze privind cauza morții poetului. În urma ultimelor cercetări și prin prisma ultimelor descoperiri din domeniul neurologiei și psihiatriei, specialiștii au dat un verdict final în cazul lui Mihai Eminescu: poetul a murit în urma unui stop cardio-respirator provocat de intoxicație cu mercur. Cu alte cuvinte, Eminescu a fost o victimă a sistemului medical românesc din secolul al XIX lea și mai ales a unor medici care l-au diagnosticat și tratat greșit. În primul rând Eminescu a fost diagnosticat încă din 1886 de doctorul Julian Bogdan de la Iași drept sifilitic, paralitic și în pragul demenței din cauza abuzului de alcool și a gomelor sifilitice apărute pe creier. Același diagnostic îl dă poetului și doctorul Panait Zosin, care l-a consultat pe Eminescu pe 6 noiembrie 1886 și scria că pacientul Mihai Eminescu suferea de o ”alienție mintală”, provocată de apariția sifilisului și agravată de alcoolismul de care ar fi suferit secundar poetul. Neuropatologul Ovidiu Vuia, care a studiat în amănunt fișele de observație, simptomele și toate rapoartele medico-legale în cazul lui Eminescu precizează însă clar: Eminescu nu a avut sifilis. „Concluziile mele ca medic neuropsihiatru, cercetător științific, autor a peste o sută de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare: Eminescu nu a suferit de lues (sifilis) și nu a avut o demență paralitică”, preciza Ovidiu Vuia într-un articol de specialitate publicat în New York în 1987 și reluat în lucrarea sa „Despre boala și moartea lui Mihai Eminescu”. A fost diagnosticat greșit, adaugă același neuropatolog în studiul său dedicat lui Eminescu. „Pentru prima oară, un oarecare dr. Julian Bogdan, în 1886, ascunzându-și neștiința după o diplomă de Paris, pune diagnosticul la Eminescu de alienație mentală produsă probabil de gome sifilitice pe creier și exacerbate de alcool. A fost pomenit și un «delirium tremens», și el nefondat, fiindcă spargerea felinarelor pe stradă nu înseamnă că ai halucinații de animale mici, apărute mai ales la culcare, simptom tipic pentru un «delirium tremens». Îmi pare rău că o scriu, dar doctorul de la Iași scotea diagnosticele (pur și simplu din burtă), deci din auzite, și nu din observația bolnavului”, preciza Vuia.
Ucis de intoxicația cu mercur
Din 1883, de la primele crize și comportamente deviante ale lui Eminescu și până în 1886, poetul a fost tratat în Austria și Italia, de specialiști care au reușit să-l pună pe picioare, după cum mărturisea prietenul bun al poetului, scriitorul Ioan Slavici. În 1886, suferă o cădere nervoasă și ajunge pe mâna medicilor români. În special Julian Bogdan și Panait Zosin. Imediat diagnosticat cu sifilis, după ce poetul trece prin calvarul de la Mănăstirea Neamțului, unde era ospiciu de boli nervoase și unde este bătut cu frânghia udă și scufundat în butoaie, se trece la tratamentul cu mercur. Întâi frecții la Botoșani, aplicate de medicul Itszak, și mai apoi la București la sanatoriul medicului Șuțu, unde este și injectat cu mercur.
Profesorul doctor Irinel Popescu, membru corespondent al Academiei Române și președinte al Academiei de Științe Medicale din România, în cadrul unei sesiuni științifice ce a avut loc anul trecut și întrunită tocmai pentru a discuta cazul Eminescu, spunea cu certitudine că poetul a fost ucis din cauza intoxicării greșite cu mercur de către medicii din aceea perioadă. Intoxicația cu mercur i-a provocat stop-cardio-respirator care a fost și cauza morții poetului.
„Între lunile februarie – iunie 1889, lui Mihai Eminescu i s-a administrat intravenos clorură de mercur la Institutul Șuțu și, probabil, că aceasta a fost cauza stopului cardiac, care i-a provocat moartea”, preciza acesta. Părerea profesorului doctor Irinel Popescu este împărtășită și de un alt specialist, medicul Raul Neghina de la departamentul de parazitologie a Universității de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Timișoara. Acesta precizează că poetul a fost ”tratat” de incompetenți și ținut în mizerie, ceea ce i-a scurtat deasemenea viața. „După ce am revăzut toate ipotezele medicale și simptomatologia, concluzionăm că a suferit de tulburare bipolară și a murit din cauza otrăvirii cu mercur, un tratament neadecvat administrat ca urmare a diagnosticării greșite cu sifilis. Spitalizat în locuri nepotrivite și tratat de medici incompetenți, a suferit nu doar fizic, dar și moral, murind prematur. În urma unei scrisori adresate prietenilor, el pe bună dreptate s-a considerat un om sacrificat”, preciza medicul Raul Neghina, în studiul „Controverse medicale și dileme privind boala și moartea lui Mihai Eminescu”.
Cu alte cuvinte, Mihai Eminescu a fost victima unui caz de malpraxis, fiind diagnosticat greșit, fiindu-i administrat un tratament neadecvat, care i-a provocat un stop cardio-respirator și în cele din urmă decesul. Pe scurt Eminescu a fost omorât prin intoxicare cu mercur de un grup de medici incompetenți. Profesorul doctor Irinel Popescu sublinia de altfel că mercurul era deja interzis ca și tratament al sifilisului în Europa de Vest în secolul al XIX lea, tocmai din cauza efectelor sale adverse. Eminescu suferea de tulburare bipolară
Cauza morții poetului Mihai Eminescu este clară pentru medicii de astăzi. Ei arată și că poetul a ajuns în sanatoriile unde a și fost diagnosticat greșit din cauza unor tulburări psihice. Este vorba de tulburarea bipolară sau stări alternante de manie și depresie, apărute pentru prima dată în 1883.
„Pentru sindromul bipolar al lui Eminescu există probe directe (relatările lui Șuțu despre tulburările de comportament, opinia renumitului psihiatru Eliot Slater – autorul celebrului tratat «Clinical Psychiatry», care a primit de la Dr. Nica dosarul cu boala lui Eminescu și a concluzionat, fără nicio rezervă, că este vorba despre o psihoză maniaco-depresivă) și probe indirecte, printre care opinia unor psihiatri de renume că patologia afectivă domină la scriitorii cu probleme psihice, iar creativitatea artistică poate fi asociată cu bipolaritatea”, precizează specialistul în psihiatrie, profesorul doctor Dan Prelipceanu, prezent la aceeași sesiune științifică întrunită anul trecut pentru elucidarea bolii și morții lui Eminescu. Opinia sa a fost trecută în lucrarea „Bolile lui Eminescu-adevăr și mistificare”, a lui Nicolae Constantinescu, în Revista de Politica Științei și Scientometrie. Specialistul Emil Coșereanu susține această părere și spune că Eminescu s-a îmbolnăvit și ca urmare a zbuciumului său interior, a dezamăgirilor provocate de societate și mai ales a muncii istovitoare de la ziar.
„Eminescu a trăit la o intensitate peste conștiința înțelegerii noastre de astăzi și de atunci încât un moment dat revolta față de ceea ce se întâmpla în jurul lui, în societate, și-a spus cuvântul în mintea și în sufletul lui. El a luptat cu morile de vânt și cu troglodiții. Și pe deasupra erau și dezamăgirile, era și munca cumplită de la ziarul «Timpul». Păi ținea aproape de unul singur un ziar în spate”, a precizat Valentin Coșereanu. Neuropatologul Ovidiu Vuia spunea că „și din punct de vedere medical munca susținută, dar și dezamăgirile din viața de zi cu zi, ca și greutățile materiale l-au îmbolnăvit”. „Înainte de a face criza, obosit și depresiv, are fenomene provocate de munca susținută și grea de ziarist la «Timpul», deci nu pot fi calificate drept patologice. Aproape de scadența psihozei a prezentat simptome grave, toate însă de natură afectivă și fără stigmate paralitice”, mai preciza Vuia.
Viața sa tumultoasă și munca susținută și istovitoare i-au grăbit moartea marelui poet național, Mihai Eminescu. O fi meritat un astfel de sfârșit?
Lt. col. (r.) Gheorghe BUȘE, A.N.C.E. „R.M.” Gorj
