Fondat: 2015, Ion Cilica-Deaconu

ISSN: 2458-097X

ISSN-L: 2458-097X

Cotidian de informare, anchetă și comentarii

vineri 22 mai, 2020

      Cine să fi fost bărbatul acela fără de care Marcel Proust, sătul de a tot rătăci „à la recherche du temps perdu”, nu mai vrea să știe de nimic, fiind aproape gata să plece cu pat cu tot din camera lui capitonată, antifonată cât să-l izoleze de zgomotul  străzii Courcelles de la Paris, direct la Corcova între viile amirosind a rai din ținutul mehedințean unde imprevizibilul său prieten se retrăgea din când în când să uite de meandrele diplomației căreia îi fusese destinat grație sclipitoarei lui inteligențe și, deloc în ultimul rând, a descendenței princiare, dar şi a unei vaste culturi dobândite prin apropierea din fragedă pruncie a unor celebrități artistice şi culturale de prim rang care frecventau  salonul mamei sale, pianista celebră Elena Bibesco de care Orașul-Lumină trebuia să țină seama?

        Cine să fi fost bărbatul acela cu chip de sfinx seducător şi  privire arogantă de leu nesătul de vânătoare, de care se înfiorau toate căprioarele savanei de la „haute société parisienne”, bașca mândrele ladys din Perfidul Albion – altă junglă din care marele vânător avea să-şi aleagă după o matură chibzuință, că doar trecuse binișor de patruzeci de veri, jumătatea – o jună aflată la… jumătate plus unu a vârstei lui! Momentul rostirii acelui Da… „legător de soarte pân’ la moarte”, sub înaltele bolți ale Catedralei Sfânta Margareta de la Westminster, a fost urmat de o nuntă mare socotită evenimentul anului 1919, la care invitații, tot unu şi unu, erau fie prinți, fie purtători de coroană, fie diplomați ori politicieni, neapărat însoțiți de purtătoare de bijuterii de aur şi diamante echivalente cantitativ cu greutatea lor în viu! Şi noi care credeam că evenimentul anului acela era chiar apariția volumului „Poemele Luminii” ale tânărului, pe atunci, poet Lucian Blaga, viitor filosof român, universitarul clujean aruncat de dihonia comunista sub scara Bibliotecii Universitare de unde avea el să dea în limba română o încă neegalată traducere a operei „Faust” de Goethe. De! N-or fi aflat englezii de lumina din verbul românesc preschimbată-n poem de un tânăr poet genial, fiu de preot ortodox din Lancrămul de lacrimi fără leac de pe Valea Frumoasei.      

        Aleasa alesului diplomat-prinț-scriitor român de limbă franceză Antoine Bibesco (adică Anton din stirpea Bibeștilor, căci despre el este vorba!) se numea Elisabeth Asquith și era fiica primului-ministru liberal al Marii Britanii, Henry Asquith. Nu, Elisabeth a II-a, celebra purtătoare de coroană şi de pălării sofisticate de la Buckingham nu se născuse încă, altfel cine știe de şi-ar mai fi căutat astăzi strămoșii tocmai prin Moldova lui Ștefan Cel Mare cu escală în Transilvania la Viscri, prințul Charles, moștenitorul tronului britanic, rămas în prea lungă așteptare şi devenit bunic fericit alături de o Camilă care nu-i şi mama copiilor săi!

        Dar să-i lăsăm pe fericiții proaspăt căsătoriți Bibescu să-şi vadă de-ale lor: Antoine de diplomație, Elisabeth de scris – fiindcă îi băgase el în capul ei limpede, când se-ntâmpla și astfel de minune, că poate fi şi scriitoare. Dar tânăra doamnă Elisabeth chiar avea un mare talent: la golit pahare, meteahnă preschimbată de ea în adevărată artă dacă n-am avea în vedere şi arta seducției exercitată de asemenea cu oarecare profesionalism, întrecută bineînțeles cu mult de finețea diplomatică şi amploarea intercontinentală a profesionalismului într-ale acestei fascinante arte a lui Antoine, ajuns când prin America să înnoade varii relații între România şi Lumea Nouă, cu un „regard hautain” – o privire filtrată printre gene adică, îndreptată spre Nicolae Titulescu care la rândul lui trăgea cu ochiul spre Moscova, când pe la Madrid prin Spania, cu trecere pe la vreo coridă unde s-ar fi putut întâlni cu Picasso cel hotărât să ia taurul Artei de coarne şi să măture cu el academismul, pus pe făcut crochiuri pentru o Guernica „avant la lettre” la vederea căreia să tot plângă până la descompunerea surâsului ei misterios chiar şi Mona Lisa metamorfozată în Dora Maar de mai târziu…

       Dar asta e altă poveste din povestea care s-a numit Elena Bibescu (1855-1902).

       Elena era fiica omului politic conservator şi liberal totodată, adică imparțial ca tot românul, Manolache Costaki Epureanu, personaj de o uluitoare elasticitate ideologică pe care astăzi contemporanii noștri lideri multicolori politic au perfecționat-o dându-i statut de giruetă și, a Mariei Sturdza Bârlădeanu. Unirea dintre Manolache şi Maria prin taina cununiei – nouă imagine a Unirii Principatelor de când cu „Hai să dăm mână cu mână/ cei cu inima română”, redusă la esențializarea unirii a două inimi dintre un oltean şi-o moldoveancă.

       Rodul iubirii lor (şi de moșie!) a fost să fie frumoasa Elena, brunețică, subțirică, firăvioară, dar înamorată temeinic de muzică. Se va fi găsit cu siguranță vreun profesoraș pe la moșia Epurenilor dispus să-i descifreze copilei rostul mărgeluțelor cu codiță înșirate pe un portativ și preschimbarea acestora în sunete la atingerea clapelor de pian, dar la vremea când moftul copilei i-a devenit acesteia chiar patimă, iubitorul său tată a pus la bătaie recolta de vin de un an de pe podgoriile sale de câteva sute de hectare şi a trimis-o pe Elena direct la Conservatorul Imperial din Capitala Valsului (a nu se citi a Vasluiului!). După doi ani de studii serioase, talentul său interpretativ dădea semne de bogată înflorire şi, musai trebuia să se preschimbe-n fruct iar pentru aceasta avea nevoie de un „horticultor” de geniu. Profesorul ales avea să fie Anton Rubinstein, pe atunci Director al Concertelor Imperiale Ruse. Că s-o mai fi evaporat altă recoltă de vin din largele pivnițe ale Epurenilor, câteva mertice de grâu şi vreo litră de ulei, faptul era nesemnificativ dacă avem în vedere că tânăra Elena Epureanu devenise o interpretă de prim rang al cărei talent fascina lumea melomană din simandicoasele capitale europene. Doar Micul Paris părea să fi rămas prea mic pentru un talent atât de mare. Părea doar. Fiindcă în anul 1873, tânăra Elena Epureanu, pianistă de talie europeană, venea să dea un concert pe scena Teatrului din București pentru săracii urbei dâmbovițene. A nu se înțelege că în sală erau așteptați și acceptați toți sărăntocii canaliei de uliți ca să-şi ogoiască sufletul la focul înalt al Sonatei Kreutzer de Beethoven. Nu! Locurile erau rezervate de înalta  protipendadă bucureșteană de la vlădică pân’ la cei cu sacul de bani ai societății instruite pe la Paris, Berlin, Viena, ba chiar şi de dincolo de Mânecă, pe malurile Tamisei. La ce bun să-i amintim pe toți participanții la mondenul eveniment! Ne vom mărgini să amintim că a fost prezent atunci în sala teatrului şi Alexandru, fiul fostului prea puțin falnic Domn Gheorghe Bibescu din Muntenia, cel plecat din țară şi de pe tron când cu Revoluția din  ’48  şi stabilit la Paris până când moartea i-a așezat trupul în Cetatea de umbre de la Père Lachaise, în ultima lună a anului 1873, şi Carol de Hohenzolern cu Elisabetha lui – poeta Carmen Sylva, şi Alecsandri îmi pare, şi … nu, Eminescu nu, fiindcă pe atunci se afla la Berlin şi audia cursuri de filozofie, cercetând totodată arhivele bibliotecilor de prin Germania în căutare de documente referitoare la istoria poporului român şi visa la blonda lui minune cu ochi mari şi mână rece din Dulcele Târg al Ieșilor.

      Concertul gătat, sala teatrului bucureștean sta să se năruiască sub ropotele de aplauze  ale publicului. La Casa Capșa, restaurant cofetărie care obținuse în acel an Medalia de Aur la Expoziția Internațională de la Viena, se frapa șampania pentru mult însetații de muzică. Tânăra pianistă era copleșită de omagii, i se așternea covor de flori de la pian până-n fața teatrului, admiratorii – grămadă la ușa cabinei sale! Unul singur nu s-a dat dus până nu i-a căzut la picioare cerându-i mâna: prințul Alexandru Bibescu. Acum, biata Elena ce era să facă ? Generoasă cum era, i-a acordat-o și a trecut mai departe. Cu prinț cu tot.

       Cuplul şi-a stabilit cuibul la Paris. Curând, doi feciori aveau să li se nască – Anton şi Emanuel. Au crescut înconjurați de lumea bună a Parisului, care frecventa salonul mamei lor. Despre Emanuel, rămas în țară să se ocupe de moșie, de cele peste 2000 de hectare de vie nobilă de la Corcova, „nihil sine bene”! Chinuit de o boală nemiloasă, el avea să-şi pună capăt zilelor la Londra în 1915. Anton a rămas pe baricadele diplomației până la marea cotitură de după încheierea Celui de-Al Doilea Război Mondial, când a fost deposedat de noii stăpâni ai României şi de toate proprietățile. Îndrăgitul conac dintre vii  unde-şi scrisese Mihail Sebastian, prieten privilegiat al amfitrionului corcovean, „Steaua fără nume”, devenise sediu de IAS.

        Regimul roșu l-a făcut pe Anton Bibescu să înțeleagă că nici o stea nu se abate niciodată din drumul său şi, să-l determine să se îngrijească de construirea ultimei sale „locuințe” pentru când va trebui să ia veșminte de lut… Şi timpul acela a fost să fie în 2 septembrie 1951, când fostul diplomat se adăuga celor plecați spre a rămâne de-a pururi pe „moșia” pariziană de la Père Lachaise. Soția lui, englezoaica  Elisabeth, murise în 1945 de pneumonie la vârsta de 48 de ani și fusese așezată în pământ românesc sub lespede de marmură la Mogoșoaia unde odihnește și astăzi. Trecători, dacă vă este cunoscut graiul englezesc, rugați-vă şi pentru dânsa să-i fie somnul lin și lăsați să cadă pe lutul ei şi o lacrimă de vin.

        Dar să ne întoarcem iar şi iar prin Parisul din ultimul sfert de secol al XIX-lea şi, dacă vom reuși cu imaginația (că altfel cum?) să întredeschidem ușa salonului literar-artistic al doamnei Elena Bibescu, vă poftim să priviți şi pe dumneavoastră cei încă împătimiți de cea mai de folos zăbavă, cum numea cronicarul cetitul cărților. Pășiți cu grijă, să nu vi se simtă prezența, fiindcă pe-acolo nu erau acceptate decât personalități de marcă din lumea cultural-artistică:  Franz Liszt, vrăjitor al pianului, Richard Wagner cu Cosima lui alături şi cu Blonda Isolda –  Mathilde Wesendonck în suflet, Claude Debussy  cu muza lui fredonând acorduri la o după amiază a unui faun, Ambroise Thomas cu al lui Hamlet cântând grav şi tragic mult știuta întrebare: A fi sau a nu fi? Dar cine știe cum o fi mai bine? A fi, nebunie şi tristă, şi goală,/ Urechea te minte şi ochiul te-nșeală, zice Poetul. Eu zic doar că a fi este mai bine decât a nu, fiindcă fiind, avem măcar privilegiul de a ne pune întrebări chiar dacă răspuns la ele nu vom afla nicicând. Dar să nu uităm nici de M.R.P. cu al său: „Eu vă zic” – „Și rupt în coate / Însă viu pe cât se poate”…  

       Mai venea pe acolo şi Anton Rubinstein să-şi asculte fosta elevă vrăjind clapele pianului, şi Charles Gounod cu Faustul lui adjudecat de Mefisto la licitația aceea păcălitoare cu o vânzare de suflet în schimbul unei tinereți iluzorii și a unei promisiuni de iubire, cât să tot hohotească mai apoi împielițatul sub ferestrele Margaretei cea rămasă cu floarea purității întinată „N’ouvre pas ta porte, ma belle, que la bague au doigt” / „Nu deschide poarta, mândro, dacă n-ai inel”.

     Să nu-l uităm pe Marcel Proust care nu apucase încă să guste madlena înmuiată în ceai de la care i s-a tras întreaga împătimire de a porni în căutarea timpului pierdut de care a aflat tot cititorul din secolul al XX-lea ba poate chiar şi cei care citesc astăzi cu degetele fără să fie beneficiari ai alfabetului Braille. Acesta era doar un filfizon pomădat cu o camelie la butonieră şi cu privirea topită după Antoine deși mai erau pe acolo şi Reynaldo Hahn, şi Martha Bibescu, dansând şi flirtând cu alții (cum aflăm chiar din romanul ei „La bal cu Marcel Proust”), dar întârziind şi ea cu privirea tot la superbul  şi intangibilul Anton…, vărul soțului ei Valentin, aviatorul, care, la rândul lui, avea ochi pentru alte frumuseți mai ușurele așa cam „qual piume al vento”… O, dar poveștile astea se întrețes cu atâta complicație că e greu să le mai urmărești desenul. Lui Anton Bibescu îi datorează Proust primele apariții editoriale ale scrierilor sale după ce André Gide îi trântise ușa-n nas de la „Nouvelle Revue Française”, din eroarea regretabilă de a fi confundat filfizonul cu marele scriitor care se anunța a fi autorul volumului „Du coté de chez Swan”, retras după aceea „À l’ombre des jeunes filles en fleur” şi rămas de-a pururi pe culmea literaturii franceze din secolul al XX-lea.

       Urmând exemplul mamei sale de a-i ajuta pe cei talentați, Anton Bibescu ar fi vrut să promoveze şi scrierile lui Mihail Sebastian în limba franceză dar moartea n-a mai avut răbdare.

       O prezență nelipsită din salonul parizian al Elenei Bibescu era şi Ignacy Jan Paderewski, pianist polonez care avea să devină mai târziu şi Prim-Ministru în țara lui spre marea dezamăgire a lumii bune din Orașul-Lumină care socotea că-i adevărată decădere să ajungi din muzician celebru un politician oarecare, momit de greutatea sacului cu bani…

       Şi, în mod cu totul excepțional, era primit şi adolescentul George Enescu,  interpret şi muzician foarte promițător de a cărui promovare amfitrioana s-a preocupat cu princiară generozitate. Ei i se datorează organizarea în anul 1898 la Paris a primei audiții a „Poemei Române” de George Enescu, compusă de el pe când avea 16 ani, în interpretarea Orchestrei „Colonne”, dirijată de Eduard Colonne însuși, tot ei, concertul dat de tânărul Enescu la București, pe podiumul Ateneului Român când în sală, pe lângă purtătorii de coroană, se mai afla şi năucitor de frumoasa Maruca, şi-al ei soț Cantacuzin, iar Carmen Sylva s-a grăbit să-l aducă pe George de la Liveni la Palat ca să-l pună să-i cânte şi să-i încânte Curtea. Ca din întâmplare (?!) era pe acolo şi Maruca, fermecătoare şi fermecată de tânărul zeu al viorii… Bineînțeles era şi prințesa Elena Bibescu, prietenă a reginei Elisabetha, sensibilă ca şi aceasta la povestea de iubire dintre prințul moștenitor al tronului, Ferdinand şi Elencuța din neamul boierilor cărturari Văcărești. De la aceasta li s-a tras la toate trei exilul impus lor de intransigentul Carol de Hohenzolern. Elena a rămas neconsolată, departe de țara în care strămoșii îi lăsaseră moștenire „Creșterea limbii românești / Şi-a patriei cinstire”, deși, prin Franța unde a trăit, chiar a adus cinstire patriei sale. Regina exilată s-a bucurat de prietenia fascinantului aventurier scriitor Pierre Loti, autorul romanului „Cio-Cio-San” / „Madama Butterfly” a lui Puccini, şi astfel exilul i      s-a părut mai ușor de îndurat. Prințesa Elena Bibescu şi-a văzut de ale ei la Paris, fiind o adevărată protectoare a multor tineri români studioși ajunși prin capitala Franței, mândră de cetățenia ei română la care nu a renunțat niciodată. Nu, Anna de Noailles Brâncoveanu, nu strâmba din nasul tău subțire! Elena Bibescu era mândră de originea ei română. Moartea a ajuns-o în țară şi trupul său a fost dat pământului românesc. Odihnește în cimitirul Eternitatea din Bârlad, alături de cei care i-au dat viață.

          Despre Alexandru Bibescu nu se știe mare lucru. Era şi el pe undeva în umbra acelei sclipitoare de inteligență, talent şi generozitate, Elena Bibescu. Rămas văduv, el s-a recăsătorit cu o altă Elena – Hélène Reye şi, a închis ochii în 1911, undeva prin Savoia.

          Prințesei Elena Bibescu, investită de George Enescu cu calitatea de vice-mamă, i-a dedicat acesta întreaga sa creație de până la Oedipe. Această lucrare îi va fi dedicată  în anul 1934 drept ofrandă cât s-o lecuiască de amarurile de care nu el era răspunzător, mult dragei sale doamne, domnița Maruca, marea şi unica lui iubire care avea să accepte, după aproape patruzeci de ani de rătăciri prin alte iubiri, să-i devină soție. Se întâmpla aceasta după ce filosoful Nae Ionescu, universitarul de a cărui lumină s-au „contaminat” Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, Emil Cioran şi mulți alții (aceștia mulți rămași în țară şi ajunși în temnițele comuniste după instaurarea în România a dictaturii roșii zisă a proletariatului), să o părăsească pe Cantacuzina Maruca născută cu 13 ani înaintea lui, pentru abia pârguita pianistă Cella Delavrancea lângă care filosoful avea  să-şi închidă ochii în 1940, „ratând” în felul acesta „universitatea” de la Aiud de care au „beneficiat” adepții filozofiei sale.

      Despre Nae Ionescu nota mult îndrăgostita Maruca în jurnalul ei: Gândea şi trăia absolutul, la așa înălțimi şi în așa adâncuri, că te lua adeseori amețeala în preajma lui. […] Avea aripi întunecate, sumbra şi nealterata frumusețe a lui Lucifer, chiar şi mândria aceluia care, după ce l-a adorat pe Dumnezeu, se măsoară cu El şi îl sfidează.

       Să ne mai mirăm că după ce a fost abandonată de Lucifer ea … a luat foc încercând să se sinucidă cu nu ş’ ce soluție în care se regăsea ușor diluată formula chimică SO4H2? Dar să nu uităm că mai era şi Enescu pe acolo. Iubitor, răbdător, devotat, grijuliu, balsam şi binecuvântare pe sufletul ei rănit de moarte, mângâiere şi remediu pe obrazul ei devastat de acidul administrat cu princiară nepricepere…

        Dar noi nu de Maruca ne ocupăm acum. Am amintit de ea doar pentru că Enescu a divinizat-o după o lege de care știa doar inima lui.

        Binecuvântată fie-i memoria prințesei Elena Bibescu, protectoarea genialului compozitor al Rapsodiilor Române (de-ar fi să le amintim doar pe acestea şi-ar fi prea îndeajuns!), vice-mama lui George Enescu  şi mamă deplină a celor doi fii ai săi – Anton distinsul diplomat şi, Emanuel cel legat de pământul strămoșesc.

Paula ROMANESCU





Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.