Fondat: 2015, Ion Cilica-Deaconu

ISSN: 2458-097X

ISSN-L: 2458-097X

Cotidian de informare, anchetă și comentarii

miercuri 21 august, 2019

O uimitoare carte, unică, cel puțin la noi (nu sunt atât de doct încât să pariez că în plan universal nu a apărut  un produs similar), această  elaborare a Victoriei Stolojanu-Munteanu, asupra scriselor căreia încep (doar încep), să mă exprim prin această prefață. Volumul este un ecou sintetic și original, probabil involuntar, deși o prelucrare cultă a materiei este indiscutabilă a materiei din Iorga și Sadoveanu în  principal deși ecouri din Hașdeu, Eminescu, Petre Ispirescu, înaintea lor sunt vizibile. E vizibilă pe de altă parte, la această autoare, tânără în raport cu generația mea, dar nu și în raport cu propria vârstă biologică, înzestrarea peste rând care îi permite să transforme mitologia în istorie, dar să-și sugereze chipurile fără urmărire de efecte literare cum istoria se transformă din spațiul gorjean luat aici pilduitor de exemplar pentru spațiul românesc în mitologie. Sunt român, dar în principal sunt moldovean pentru că eroul vieții mele, omul care m-a făcut fizic dar și la nivel intelectual, a fost și rămâne moldovean. În 1962 unul din eroii esențiali ai vieții mele, președintele John Fitzgerald Kennedy a spus „azi sunt berlinez” (în germană). Sunt român, sunt moldovean în primul rând, dar acum, datorită talentului Victoriei Stolojanu-Munteanu azi sunt mai cu seamă gorjean. Cartea este o istorisire continuă nesfârșită de referiri la această incomparabilă parte a spațiului național făcută ca atare și grație unui parti-pris al scriitoarei deși informațiile sunt aruncate într-un text de roman sui-generis cu o lejeritatea cu care ne-au deprins, Călinescu ori Mircea Eliade. Deosebirea este că nu ni se înșiră atâtea legende legate de credințele oamenilor ca în „Istoria religiilor” ci alte legende care privesc comunitatea de la origini până în prezent. Sunt puse în evidență aspecte care arată nu doar că, nescoțându-se din discuție substratul dacic, ba chiar o anume încăpățânare de catâr a elementelor aparținătoare acestui substrat, de a se integra incomparabilului imperiu civilizator, este evidențiat stratul formativ al neamului nostru, acel sigiliu al Romei, ca să folosesc expresia lui Nicolae Iorga care ne face la fel de români că și frații noștri de la Trieste până la Finister, ca să limitez exemplificările doar la lumea veche. Voi da doar câteva succinte exemple din acest  roman în care realitatea trecută intră în istorie iar istoria intră în legendă.

Din ziua de 15 august 1796, numele de Castiglione intră în  istorie, iar numele de Bonaparte intră în legendă, spunea marele monografist al Împăratului Andre Castelot. Istoria poporului românesc este îngemănată cu mitologia grație talentului Victoriei Stolojanu-Munteanu. Atâtea și atâtea legende ale Gorjului devin o legendă sintetică a unui ținut legendar, iar astfel Gorjul însuși este echivalat, grație penei unei strălucite scriitoare, a unui Castiglione al nostru. Datul românesc este al nostru al românității largi înglobatoare a Pământului și  reprezentantă a lui. De acum înainte numai citatele pot dovedi valabilitatea afirmațiilor mele: ,,Iancu Jianu era întreținut de Gheorghe Bibescu. De altfel era și îndrăgostit de sora acestuia și venea noaptea din Vladimir la conacul acestuia din Bibești. Ca să nu fie găsiți, haiducii se acopereau cu frunze. Ascundeau căldările cu bani în pământ, printre copaci, iar acestea câteodată scoteau vâlvătăi. Haiducul Mărunțelu ataca cu precădere casele preoților. A atacat casa popii Constantin Aninoșeanu din Aninoasa dar a spart și pe cea a popii Ilie Roșoga din Turburea. Am auzit că la hanul boierului Tomoescu din Sterpoaia, după ce a băut țuică de prună tare a lăsat împreună cu ceata sa un bilet pe tejghea cu următorul conținut: Să știi, Tomoescule, că ai dat de băut lui Mărunțelu”.

Multe legende și povești se referă la numele haiducului Dăianu original din Daia, despre care există și o baladă: ,,Bâltenii și Rovinarii au poveștile lor. Pe când punea stăpânire pe daci Traian, făurind o primă Uniune Europeană, în primele așezări ale Rovinarilor au fost aduși coloniști romani tocmai din localitatea Ravena, de lângă Roma. Ei au dat numele satului Rovinari”. Altă legendă spune că în acest sat au fost împroprietăriți de către Mircea cel Bătrân  luptătorii din bătălia de la Rovine și că de la Rovine ar veni denumirea de Rovinari.

Într-o hartă veche, de pe timpul lui Mihai Viteazul, ce se găsește la muzeul militar din București, singura localitate mai dezvoltată din această zonă era satul Rovinari. Și „ca la noi la nimeni” e de aici. Nicăieri în țară sau în lumea largă românii nu sunt atât de înfrățiți cu natura ca în leagănul gorjenesc. Unde, sub pleasna cosmogonică mai incitantă pe arcul subcarpatic dintre Cerna Sat – la Vest și Polovragi – la Est, oamenii aceștia veșnic neastâmpărați, cu vorba deseori încâlcită din graba de a da faptului o cât mai vie culoare, ba  chiar și născocind cuvinte în bătălia argumentului; printr-o heraldică numai a lor din fașă până în apunere, scoborâtă din străvechiul trunchi geto-dacic, îi distingem peste tot, ca adevărați mehenghii: bătăioși, drepți, deschiși, darnici, petrecăreți, hâtri ori puși pe mucalitlâcuri, neîngenunchiați și invidiați, pretutindeni de prea multă încumetare; grație prezenței în firea lor a toată seva acestor locuri unde s-au însorit prima oară alinându-și dorul și jalea cu cântece începând cu „foaie verde” ori cântând pasional din frunză ca niciunde în altă parte. Ei, fiind așadar, tot una cu acasă, cu Gorjul cel a cărui suprafață pornește spre Sud de pe coamele și vârfurile Munților Godeanu, Vâlcan și Parâng. Spunem acest adevăr spre a distinge abisul strict gorjean în întinderea de altădată spre Nord a acestui județ, care, potrivit Diplomei Ioaniților din anul 1247, cuprindea și „Țara Hațegului” stăpânită pe atunci de către Voievodul Litovoi, avându-și reședința poate la Sântămăria-Orlea printre alte așezăminte, impunătoarea biserică din piatră se mai păstrează și în zilele noastre. Acolo, ceva mai spre Nord, există râul Bărbat rămânându-i acest nume după Bărbat, fratele lui Litovoi. Pe malurile acestui râu, „cel dintâi domn Litovoi, căzut pentru apărarea pământului strămoșesc”, numește pe Bărbat în fruntea oștii gorjene, în stare să păstreze Țara Litua. Ce-i drept, cu anumite venituri și foloase stoarse de unguri. Sub sabia vânjoasă a acestor frați de uimitoare simțire românească, distingem menționata Diploma (ca act încredințat Ioaniților pe 2 iunie 1247 de regele Bela al IV-lea ) anume ca, teritoriul Olteniei de atunci se constituia „de la Hațeg la Dunăre și de la Mehadia la Olt”.

Un timp, acei cavaleri Ioaniți, au avut comenduirea, se pare, în satul Poiana din perimetrul orașului Rovinari, fapt dovedit cu turnul construit de ei, în care și-au înmormântat o căpetenie. În același timp, Țara Litua, Țara de piatră a lui Litovoi,  avea oști capabile să împiedice râvna stăpânirii totale a acestor honvezi, refuzând să le mai plătească tribut, cum ne spune Nicolae Iorga.

Spun bătrânii că numele satului Tereujani, comuna Stejari – Gorj, ar veni de la Tereuja, numele unui sat din comuna Grădiștea, județul Vâlcea. Se presupune că în trecut o parte din locuitorii acestui sat s-au mutat cu totul pe teritoriul actualului sat Tereujani, care era puțin populat, statornicindu-se un sat nou. Ca dovadă sunt legăturile ce există între locuitorii satului Tereujani și cei ai satului Tereuja, îndeosebi prin legături de nășie. Numele de Seaca al satului se crede că vine de la râul cu același nume, care curge prin acest sat și care mai tot timpul anului este sec, etimologia acestui toponim este mai mult ca sigură. Numele satului Măru este dat de locuitorii de aici, dată fiind caracteristica acestui sat cu mult pomet. Poate a existat cândva chiar un măr mare și bătrân, neobișnuit, care a dat numele satului. Cele mai vechi urme ale vieții de aici sunt cele ale unei vechi cetăți care  până și astăzi poartă numele „La Cetate”. Pe întinsul platou de pe Dealul Muierii, la nord-est de satul Măru (fostul sat Tereujani), se vede locul străvechii cetăți. În prezent, se găsesc numai cărămizi, cu un format deosebit, care sunt îngropate în pământ. Se crede că ar fi fost un castru roman sau numai o tabără de tranziție, în care un corp de armată romană ar fi făcut prin aceste locuri un popas de o iarnă.

Între Pârâul Amaradia și Pârâul Strâmba, în partea de Nord a satului Popești, se înalță un mare deal numit „La beci”, continuarea Dealului Pojaru. Pe colinele lui dinspre răsărit s-au cultivat în trecut întinse suprafețe cu vie iar pe versantul lui vestic, zidite în coasta dealului, erau pivnițele în care peste an era depozitat vinul. De aici i-a venit numele de dealul Beciului. Acesta era cel mai frumos deal din părțile locului. În urmă cu 70 de ani, avea coastele acoperite cu dese păduri de stejar iar pe culme era un plai larg de pășune. Dacă te urcai aici, aveai în fața ochilor o frumoasă panoramă a acestor ținuturi, în toată măreția lor.

Spun bătrânii, auzind și ei de la strămoșii lor, că numele Dealului Muierii vine de la o încleștare a localnicilor cu hoardele tătarilor (probabil odată cu marea invazie tătărească de la 1241), în care rolul principal l-au avut femeile de prin satele din jur, ele dând dovadă de un nebănuit curaj și de o îndrăzneală fără seamăn care s-a soldat cu alungarea tătarilor ajunși până aici. Într-o seară de sfârșit de august, zarea înroșită dinspre miazăzi și limbile de foc, ce se vedeau din ce în ce mai aproape, anunțau apropierea pericolului. O coloană de tătari o apucase pe culmea dealului Grădiștea ca să ajungă în satele din zona noastră și s-au oprit într-un luminiș din mijlocul pădurii ca să înnopteze, pentru ca a doua zi să-și continue ororile în satele pe care le-ar fi întâlnit în cale. Odată cu înserarea, femeile dezbrăcate până în brâu și cu părul despletit, au scos iepele din ocoale, le-au încălecat bărbătește și au pornit ca o vijelie spre locul unde poposiseră tătarii înconjurându-i din mai multe părți. Într-o mână aveau câte o furcă cu câlți aprinși, iar cu cealaltă învârteau amenințător deasupra capului măciuci și strigau din toate puterile; strigătele lor disperate se amestecau cu nechezatul iepelor înfierbântate după mânji, pe care ecoul pădurii le multiplica într-un vacarm de nedescris, iar la lumina torțelor improvizate, păreau ca niște fantome înspăimântătoare, care au coborât odată cu iadul pe pământ. Tabloul acesta sinistru i-a înfricoșat pe tătari, care au crezut că e vorba de un alt neam mai sălbatic ca ei, au încălecat pe caii lor iuți și au luat-o la fugă dispărând în negura nopții. În zorii zilei, femeile sleite de puteri, s-au întors acasă la vetrele și la copiii lor. În semn de prețuire pentru curajul și vitejia femeilor care au salvat satele din jurul dealului Grădiște de pustiirea tătarilor, oamenii i-au zis „Dealul Muierii”, nume pe care îl are și azi.

Comuna Mătăsari, atestată documentar în 1013 și 1125, are în componență satele: Mătăsari, Brădet, Brădețel, Croici și Runcurel. Din bătrâni, se spune că pe aceste locuri erau mulți duzi, folosiți pentru creșterea viermilor de mătase, de unde se pare că vine numele generic al comunei.  Și exemplele pot continua!

Victor Atanasiu





Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.