Fondat: 2015, Ion Cilica-Deaconu

ISSN: 2458-097X

ISSN-L: 2458-097X

Cotidian de informare, anchetă și comentarii

miercuri 6 martie, 2019

Capitolul I

14. Comuna Căpreni

Legenda Căprenilor

Legenda spune că o capră sălbatică venită din munți, a fost prinsă de vânători, într-o vale adâncă, plină de hățișuri, pe aceste meleaguri. Fiind unică, vânătorii i-au cruțat viața. De atunci valea s-a numit Valea Caprii. Ulterior capra s-a înmulțit valea luând denumirea de Valea Caprelor. De la cuvântul de bază capră (radicalul „capr”) plus sufixul pentru feminin-„eană”, a rezultat derivatul „căpreană” (la singular). De la acest cuvânt derivat, „căpreană” s-a format cuvântul „căprene”, pentru plural, la care s-a adăugat articolul hotărât pentru feminin-le- rezultând „Căprenele”, nume păstrat până la împroprietărirea din 1864. Apoi, prin adăugarea sufixului „eni” pentru masculin plural la radicalul ,,capr” a rezultat cuvântul „Căpreni” la care s-a adăugat articolul hotărât –i- rezultând denumirea fostelor sate : Căprenii de Sus, Căprenii de Mijloc și Căprenii de Jos.

Satul Plopu (în prezent numit Cetate, s-a construit în 1968 din satele Unghiu, Călugăru și Plopu), este menționat la 3 mai 1615, când Radu Mihnea Voievod întărește popii Ghinea din Râmnic stăpânire peste ocini în Bujoreni și Ulița. Popa Ghinea a fost pârât că a înfrățit pe avere pe Ivanco cu frații lui Radu și Oprea și pe „Radul din Plopul” care spunea că nu au fost „trei moșii”, ci au fost „patru moșii”, ca să ție Berinea Logofăt „ocini” mai multe. În  acest document se înțelege că „trei moși” și „patru moși” reprezintă bucăți de pământ.

Satul Bulbuceni este citat pentru prima dată prin actul de la 15 iunie 1625, când Alexandru Coconul Voievod întărește lui Socol Paharnic din Cornățeni stăpânire peste trei băieți de țigani. Printre martori este și „Radu Postelnic din Bulbuceni”.

Casa fără temelii

A existat pe aceste locuri un meșter ce se credea foarte iscusit și și-a pus în gând să înalțe un palat cum nu se mai văzuse. A lucrat acesta zi și noapte și a terminat grandioasa lucrare. Ceea ce a urmat nu i-a mai fost pe plac meșterului: nu după mult timp construcția lui s-a prăbușit. Este adevărat că mulți dintre cei care îl văzuseră lucrând la casă îi spuseseră că o casă fără temelie este tihna vântului și odihna nisipului, dar acesta nu a vrut să creadă.

Puterea femeii

Se povestește că Dumnezeu a lăsat puterea femeii. La îndemnul lui Sfântul Petru coboară pe pământ în chip de doi bătrâni și poposesc la casa unui gospodar pe care-l roagă să-i lase la el peste noapte că-s tare obosiți. Omul, foarte ospitalier, le spune cu mâhnire:

– V-aș lăsa cu toată inima, dar mi-e muierea în sat la taină și dacă vă găsește la mine mă omoară și pe mine și pe dumneavoastră.

– Nu-i nimic, ce-om păți, om păți.

Gospodarul, mai cu frică, mai cu rușine, i-a culcat dar sub pat, nimerindu-se să fie Sfântul Petru la margine. Într-un târziu sosește și muierea o țâră afumată și dă să-și bage papucii sub pat. Minune, îi zărește pe cei doi și-i ia la bătaie, jordeaua fiindu-i nelipsită din casă. După un timp i se rupe boata și, obosind, se duce să aducă alta. Îl bătuse, vezi, numai pe cel dinspre partea ei. Fiind femeia afară, Sfântul Petru îl roagă pe Dumnezeu să schimbe locurile că nu mai poate de atâta bătaie. Sosind stăpâna zice cu glas tare:

– Stai că p’asta de la margine îl bătui destul, să-l mai bat și pe celălalt. Sfântul Petru a avut parte și de restul bătăii. De atunci se zice că Dumnezeu i-a dat putere bărbatului asupra femeii.

Varianta din satul Bulbuceni, e alta:

Se zice că Dumnezeu, în preumblările lui pe pământ cu Sfântul Petru au mers printr-o pădure și tot umblând ei așa le-a venit o sete de nu mai știau ce să facă. Tocmai atunci le-a ieșit în cale o fată nespus de frumoasă. Au întrebat-o de apă. Fata, vrednică s-a dus departe, unde era un izvor și le-a adus apă. Mulțumiți, cei doi au plecat. Într-o poieniță au dat de un porcar, unul Batică (bătea pe toți care-i ieșeau în cale). Stătea tolănit în iarbă și păzea o hâță de porci. Cei doi tot cu setea aflau felul oamenilor și l-au întrebat și pe acesta de o fântână de unde pot bea apă. A răspuns foarte nepăsător și numai că nu i-a omorât în bătaie.

– Vezi, puturosul ăsta va lua anul viitor de soție pe fata vrednică și frumoasă pe care am întâlnit-o mai devreme!

 – Nu-i cu putință, Doamne! Lasă-mă să-i dau două palme! Și-a cerut voie de la Dumnezeu, acesta a fost de acord și Sfântul Petru a dat cele două palme porcarului Batică, dar în fugă, căci de-abia au scăpat cu viață din mâinile acestuia. Peste un an au trecut din nou prin localitatea cu pricina și, apucându-i seara, venindu-le somn s-au rugat la o casă de o femeie să-i lase să înnopteze la ea. Femeia i-a primit cu inima deschisă (o recunoscuse deja Sf. Petru pe fata frumoasă din pădure) dar le-a spus că are bărbatul cam rău și nu știe ce se va întâmpla atunci când va veni dânsul acasă. I-a culcat în pat, în camera de la drum, așa cum bine știu țăranii să aibă întotdeauna o cameră curată pentru a-și primi oaspeții. Iată-l și pe Batică, porcarul, venind tunând și fulgerând acasă.

– Pune-mi de mâncare, muiere!

– Acum.

– Da ce-i cu golanii ăștia aici?

– Sunt niște drumeți. Erau obosiți și, neavând unde înnopta, au cerut găzduire pentru o noapte la noi.

– Găzduire? Și mare bătaie a luat Sfântul Petru, care era mai aproape de el. A plecat până la urmă și, după ce a mâncat, s-a întors să-l altoiască puțin și pe cel de-al doilea. Dar în timpul ce trecuse cei doi își schimbaseră locurile. Vezi, acum l-a bătut Batică al nostru pe celălalt, dar tot pe Sfântul Petru l-a bătut. Plecând pe drum Sfântul Petru și Dumnezeu, Sfântul Petru i-a cerut explicație lui Dumnezeu despre cele întâmplate:

– Vezi tu, Petre, cele două bătăi de acum au fost cele două palme ale tale pe care i le-ai dat porcarului anul trecut, în pădure, după ce ți-am spus că se va însura cu fata frumoasă, care, te-ai convins, îi este soață. Asta e, în viață totul se plătește.

Cunoașterea sfârșitului

Se zice că Dumnezeu a lăsat omului să știe când moare.

Venind într-o zi pe pământ însoțit de Sfântul Petru, găsesc un bătrân stând lângă un gard dărâmat. Dumnezeu l-a întrebat:

– Omule, ce stai și dormi ziua în amiaza mare iar gardul tău e dărâmat?

– La ce să mai lucrez? Mâine e ziua când trebuie să mor.

 De atunci Dumnezeu a lăsat ca omul să nu mai știe când moare, să lucreze până la sfârșitul vieții. Astfel circulă legenda aceasta la Bumbești-Jiu.

La Bulbuceni, unde am copilărit, a ajuns și ceea ce a mai făcut Dumnezeu în zilele următoare, vezi eu am văzut că el e „managerul suprem” și că știe că o funcție a managementului e controlul. El controla pe pământ ce impact a avut decizia lui de a știi omul sfârșitul și a văzut cu ochii lui că nu era bine, a luat decizia ca oamenii să nu mai știe când mor și iarăși a descins din ceruri să vadă cum a fost primită modificarea deciziei. Vezi însă nu l-a mai lăsat nici pe omul din Bumbești să moară a doua zi și tot pe la poarta lui au mers. Acum însă omul cu pricina uitase de povara anilor care-l gârboviseră și fluiera, reparând la gard:

– Ce faci, omule?

– Mi-am primenit locuința, acum repar gardul!

Era bună decizia de a lucra omul până la sfârșitul zilelor lui și deci de a nu cunoaște când este acesta.
Ec. dr. Victoria Stolojanu-Munteanu, Asociaţia Națională Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala Județului Gorj. 





Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.