Fondat: 2015, Ion Cilica-Deaconu

ISSN: 2458-097X

ISSN-L: 2458-097X

Cotidian de informare, anchetă și comentarii

sâmbătă 9 februarie, 2019

Capitolul I

12. Orașul Bumbești-Jiu (Partea a II-a)

Poiana Lungă

Bumbeștenii sunt oameni iubitori de libertate și să nu încerce cineva să le-o îngrădească pentru că în sărcer le-ar sta pielea sau lângă oasele din „Poiana Lungă (cu oase)”. Iată aceasta întâmplare povestită de Dumitru Motacea, auzită de acesta de la tatăl său Petre Motancea. În anul 1916, Armata română a primit ordin să treacă munții pentru eliberarea Ardealului de sub ocupația austro-ungară. Regimentul 18 Gorj înainta pe direcția Petroșani și în numai trei zile a ajuns în preajma Hațegului. Aici însă, conform armistițiului încheiat la moartea împăratului Austro-Ungariei s-a primit ordin de încetare a luptei. În acest răstimp, în ajutorul inamicului au sosit trupele germane, mult mai numeroase și puternic înarmate. În fața acestei forțe armate, Regimentul 18 Gorj nu a putut rezista și a hotărât să se retragă în munți, stabilindu-și punctul de comandă în muntele Reciu. În Dealul Lung, deasupra Defileului Jiului, a rămas un pluton de vânători de munte pentru a susține cu foc retragerea regimentului. Tot în acest scop o companie din Regimentul I Dolj a rămas în matca râului Polatiște (Pădurea Măcăi).

Tatăl meu, pe atunci caporal, ca agent de legătură în Regimentul 18 Gorj a primit ordin de la comandantul regimentului, colonelul Coandă Marin, să-l ducă într-un punct de unde să poată observa celălalt versant al Jiului, ce se numea „Muntele Dumitra”. Locul de observare a fost stabilit în punctul Poiana Lungă, deasupra Pietrelor Albe. În acest punct comandantul regimentului urmărea prin binoclu cum nemții treceau Muntele Dumitra. Nu peste mult timp pe Dealul Lung se aud focuri de armă. Vânătorii se angajaseră în luptă cu inamicul iar după câteva minute de hărțuială au început să se retragă în pas alergător, trecând pe lângă bătrânul comandant. Agentul de legătură a raportat locotenentului care-i comanda despre retragere iar acesta, pentru a nu lăsa comandantul regimentului prizonier în mâna inamicului, a ordonat împrăștierea ostașilor în linie de trăgători în capătul de sus al Poienii Lungi, bine ascunși printre stânci și copaci. Aici așteptau căderea nopții pentru a se putea retrage ocrotiți de întuneric. Odată cu căderea nopții s-a lăsat o ceață deasă cu burniță iar nemții au oprit înaintarea și și-au instalat tabăra sub stâncile de la Pietrele Albe.

Compania din Regimentul 1 Dolj a hotărât să se retragă dar datorită întunericului și ceții foarte dese a rătăcit drumul și a ieșit exact în zona dintre nemți și vânătorii de munte ai regimentului 18. Auzind zgomote de arme și pași, știind că sunt față-n față cu inamicul, fără nici o ezitare, vânătorii au deschis un foc ucigător. Au răspuns cu aceeași hotărâre și infanteriștii din Regimentul 1 Dolj, din ambele părți răsunând vaietele râniților în limba română. Numai atunci comandanții au ordonat încetarea focului, retrăgându-se spre Recea, lăsând în Poiana Lungă zeci de trupuri neînsuflețite.

Fiind urmăriți pas cu pas de inamic, ostașii români n-au apucat să-și îngroape nici morții căzuți în această ambuscadă nefericită. Trupurile lor au rămas să putrezească sub cerul liber sfâșiate de fiarele sălbatice și de păsările cerului. Mulți ani au zăcut oasele lor printre stânci și copaci, fiind purtate de ici-colo, în gură, de câinii ciobanilor prin Poiana Lungă. Ciobanii le adunau și le așezau cu grijă în scorbura unui paltin aflat în partea de nord a poienii. Așa s-a petrecut tragicul eveniment din Poiana Lungă.

Motancea Dumitru a ridicat aici două troițe în memoria acestui eveniment. Aici se regăsesc următoarele versuri:

„Voi frați ciobani și călători, mergând în deal, în vale,

Trecând pe lâng-această cruce să-i puneți câte-o floare

Și mai aprindeți câteodată și-un muc de lumânare.

Că cei ce-aici pieriră în focul bătăliei

Au fost cu toții feciori tineri, mândria României.

De lumânări n-avură parte la cap ca să le ardă

Doar soarele le-a fost lumină cu sfintele lui raze”.

Motancea Dumitru a reușit să ridice troița, dar Bumbeștii e plin de troițe și mai are oameni care gândesc astfel.

Amplasarea bisericii

Hotărându-se să-și construiască o altă biserică, bumbeștenii și bârleștenii au măsurat cu lanțul distanța de la un capăt la altul al satului, dorind, inițial, s-o amplaseze exact la jumătatea distanței dintre capetele satelor. Au aflat acest loc și era exact în dreptul casei domnului Luben Dumitru. Dar a apărut necesitatea de a muta acest loc măcar cu 100 m mai spre Bârleşti, dintr-un motiv expus foarte clar de unul din bârleşteni: noi când venim la Crăciun și la Bobotează la biserică venim cu viscolul în față, voi veniți cu el în spate. Până la orele 10 – 12 când se termină totul la biserică gerul se înmoaie și voi, ca și noi, plecăm liniștiți, neîngheţându-ne așa rău gerul! Decizia s-a luat astfel, gândirii acesteia neavând nimeni ce-i reproșa. La târnosirea bisericii Bleoanță a fost cel ce a adus  un cerb vânat chiar de el. A participat și cel mai mare om al bisericii din acele vremuri, mitropolit probabil. S-a făcut mare sărbătoare atunci. Mai-marele bisericii ospăta într-o casă iar sătenii făcuseră horă. Mai spre seară a avut loc o încăierare între doi săteni. Auzind asta mitropolitul a întrebat dacă a murit vreunul din cei implicați. Asta ar fi făcut ca bârleștenii și bumbeștenii să nu aibă biserică încă un an, cât ar fi fost pedepsiți de canoanele bisericești pentru astfel de faptă. Nu s-a întâmplat însă acest lucru. Cum s-a amplasat biserica din Bumbești știm de acum. A fost o decizie înțeleaptă cu adevărat.

Banii lui Tomescu

Prin anul 1900 era la Bârlești un om Tomescu, de unde denumirea „La Tomești“ a unei porțiuni a satului. Acesta era negustor. În acele vremuri circulau banii din aur. La Ispas bârleștenii se adunau la Ulița lui Stan să petreacă. Era acolo o pădure de mesteacăn. Luau viguri de dimie, suluri frumoase pe care așterneau mâncarea și băutura în coșuri. Prima dată erau așezați la masă străinii și fiecare om, după puterea lui, servea un anumit număr dintre ei. După străini se așezau localnicii, dar nu oricum, ci după rang. Tomescu și boierul Rebedea din Tetila stăteau în capul mesei. Mâncau, beau cu toții și se dezlegau limbile tuturor. Tomescu și Rebedea aveau o ceartă întotdeauna care se sfârșea în fiecare an la fel: Rebedea băga mâna în chimir și arunca în Tomescu cu un pumn de galbeni. La rândul lui, Tomescu băga mâna în chimir și arunca cu mai mulți galbeni în Rebedea. Oamenii adunau banii de pe jos, aceștia continuându-și, ca întotdeauna, cearta. Despre bani sunt aici multe de spus, pentru că, neavând bănci, îi îngropau în pământ. Este și povestea banilor lui Tomescu: avea 5 copii (patru băieți și o fată) și la un moment dat simțea că sfârșitul îi este aproape. Și-a chemat cei patru copii pe care îi avea pe lângă el și le-a spus că e vremea să le spună unde are îngropați banii, dar nu vor afla acest lucru până nu îl vor chema și pe fratele lor care era la munte. Aceștia au neglijat acest lucru, necrezând că părintele lor, destul de sănătos și în putere, ar putea să moară. Nu târziu după această dată i-a întrebat dacă și-au chemat frățiorul de la munte:

– Nu.

– Atunci nu veți afla niciodată unde am eu îngropați banii. Și a murit. Se spune că i-ar fi îngropați lângă niște peri care sunt și astăzi. A căutat multă lume. Unii își făcuseră dispozitive speciale să caute. Banii nicăieri.

Cățeaua incendiară

Este povestea sfârșitului Castrului Roman. Desigur că asuprirea celor 2.000 de soldați romani care mâncau, ca toți asupritorii, sudoarea bumbeștenilor și bârleștenilor, porcenilor, tuturor celor din zonă (animalele lor, grânele lor, băutura lor) era greu de suportat și bârleștenii au fost (se spune) cei ce și-au propus să găsească o metodă de a termina cu acești asupritori râmași aici și după retragerea romanilor. Au început o observare atentă, o spionare a romanilor  de către localnici, în adevăratul sens al cuvântului. Singura ființă din afara castrului care intra înăuntru era o cățelușă. Au observat-o: intra noaptea și ieșea ziua.  Care a fost ideea localnicilor? Au uns-o cu toate cele necesare pentru a provoca un incendiu, știind că în interiorul castrului multe din dotări erau de lemn. Au prins cățelușa când a ieșit ziua din castru. De picioare au legat-o cu materiale textile, unse de asemenea cu diverse pentru a lua foc, pe post de fitil pentru a putea declanșa incendiul. Seara cățelușa, după obiceiul ei, a intrat în castru, de această dată pentru ultima oară. Ceea ce a urmat este lesne de înțeles: cățelușa a provocat incendiul care a dus la deschiderea porților castrului în toiul nopții de către romanii buimăciți de somn. Au ieșit afară. Buimăciți cum erau, urma să fie bumbăciți de localnici și, cei râmași în viață, dacă au mai rămas, și-au luat tălpășița… până la următorii asupritori care n-au lăsat pe localnici să trăiască în pace.

Mai ghiauri decât ghiaurii

Veneau turcii la Stamatoiu. Oamenii fugeau în munți, se ascundeau. Acolo nu cutezau turcii să ajungă. Au apărut odată într-o liniște desăvârșită. O fată, Vica lui Beregan (întâmplarea ne plasează prin anii 1750) n-a apucat să fugă și s-a ascuns în pod. Ca în tot locul iscoade găseau și turcii, așa că nu mare i-a fost mirarea fetei care și–a auzit numele strigat din drum de o voce foarte blândă:

– Ieși afară, Vică, că plecară turcii.

Desigur că fata vedea din pod foarte bine că aceștia erau în poartă. Turcii puneau foc pe unde treceau. Au nimerit și la o casă cu un  copil în scutece, uitat de familie în leagăn. Cât de dur era turcul, mare i-a fost mirarea când a văzut că sunt și mai răi la suflet ca el, dacă au fost în stare să lase copilul singur în fața morții. Turcul a pus un galben sub copil și a ordonat celor care erau cu el să nu pună foc la acea casă.

O mamă adevărată  din Bârlești

Pe lângă biserică este Pârâul Crudului. Era locul pe unde veneau turcii. Luau femei, copii. Au luat și pe femeia cu pricina, o femeie din Bârlești. Aceasta a fost o supusă ascultătoare o viață, lucrând fără preget într-o fabrică de îmbrăcăminte pentru armată a turcilor. Nu a mai putut însă suporta străinătatea și, spre bătrânețe, tot rugându-se de turcul ce îl avea stăpân, acesta s-a înduplecat  și a adus-o până la Dunăre, cu câteva bagaje. I-a dat ceva bani pentru truda ei de o viață și un cal să-i poarte oasele bătrâne spre casa lăsată de atâta amar de vreme. Acasă lăsase mititei trei copii. Dorul de țărâna părintească și de micuții lăsați cu zeci de ani în urmă au purtat-o spre casă. A ajuns în Bârlești cam în vremea aratului. Locul de pământ l-a recunoscut după perii bătrâni care erau într-un capăt. A descălecat și se uita minunată la flăcăii ce arau. Aceștia de asemenea deveniseră curioși să afle ce este cu bătrâna din capătul locului lor:

– Uite o bătrână, ce-o căuta aici?

– Dar al cui o fi calul?

S-au apropiat de femeie și au întrebat-o:

– Ce cauți dumneata aici?

– Dar voi cine sunteți?

– Noi suntem stăpânii locului.

– Dacă voi sunteți stăpânii locului… atunci eu sunt mama voastră!

Bătrâna n-a trăit să ajungă să-și mai vadă casa, dar a murit împăcată că-și văzuse flăcăii. În desagii ei aceștia au găsit banii pe care îi strânsese o viață cu gândul la ei.

Hotarul dintre Bârlești și Lăzărești

Bârleștenii s-au certat continuu cu Lăzăreștii pe granițe. S-a ajuns chiar la un omor. Un lăzăreștean a împușcat un bârleștean. Pentru a dovedi că erau în legitimă apărare au tras mortul mai pe pământul lor (spre Lăzărești). La judecata care avea ca obiect tot pricina de proprietate judecătorul a hotărât: hotarul dintre cele două sate va rămâne acolo unde a fost găsit mortul. Tot în paguba Lăzăreștilor a fost judecata, dar a rămas definitiv așa, pentru că urmările acestei ciondăneli a lor deveniseră dintre cele mai grave dacă s-a ajuns la omor.

De-ale Lăzăreștilor

Prima dată satul avea câteva case deasupra de Sadu II, acolo unde este locul numit „Urma Cășii”. Apoi s-au extins pe firul apei. Strămutarea satului a dus și la strămutarea cimitirului, de la Coasta Paraschivei spre Vest, în Pârâu. Prima casă acoperită cu țiglă a fost a lui Pătrucă Diaconescu, casă fără fundoaie.

Toți locuitorii se ocupau cu agricultura, creșterea vitelor și a viței de vie, viță cumpărată din Bălănești. După unele neînțelegeri satul s-a fărâmițat în trei părți: în partea de Nord, Lazăr Vladu (Vlădenii), în centru  Gheorghe Oprea și în partea de sud, Ion Teleapă (Telepii). Împărțirea s-a făcut prin înțelegeri, fără necazuri, ulterior satul dezvoltându-se. Dezvoltarea sa n-a fost prea liniștită, apariția războaielor fiind cea mai grea povară, deoarece a decimat populația ca filoxera vița de vie: bărbați morți, femei văduve, case arse, sărăcie. Dar Lăzăreștii n-au dispărut și vor rămâne.  

Mai hoț Costăin al lui Barbu,

 sau obișnuința este a doua natură

Costăin al lui Barbu făcea parte dintr-o bandă de haiduci, unde erau bărbați din mai multe sate, chiar din Stăncești. S-a însurat și s-a hotărât să se lase de traiul în codru, să se așeze la casa lui cu nevasta și le-a spus tovarășilor:

– Nu mai merg cu voi! Am nevastă, am casă, am purcel de tăiat!

Cam după Crăciun se hotărâră și foștii lui tovarăși să îl viziteze: s-au uitat pe geam la el în casă și l-au văzut dormind cu spatele spre ușă. În camera alăturată soția lui frigea carnea de porc s-o bage la garniță. Sfertul de porc netăiat le-a trezit pofta hoțomanilor:

– Ei, care te bagi să iei halca de carne, s-o frigem și noi?

– Mă bag eu, a răspuns unul, dar cum să fac?

– Atunci când o ieși femeia afară, intri și o iei, simplu. Are și ea nevoie să iese pe afară.

Zis și făcut! A luat halca și pe-aci ti-e drumul. Cel cu halca mergea în urmă, ceilalți înaintea lui, vorbind continuu. Când a intrat femeia în casă frige carnea de unde nu-i!

Se duce la Costăin și îi spune pățania:

– Muiere, adu-mi baibaracul, căciula și pușca, că îți aduc eu carnea înapoi!

A luat-o spre Gania, unde știa că se retrag foștii tovarăși ai lui. I-a ajuns și a observat cum stau lucrurile. Tovarășii nu-și schimbaseră obiceiurile (lupul schimbă părul, dar năravul, ba). A lăsat după o tufă baibaracul, pușca și s-a dus  după cel cu carnea în spinare:

– Dă-mi-o să o mai duc și eu, s-a adresat!

Obișnuit cu el și totodată fericit că îl despovărase și pe el cineva, i-a dat carnea acestuia. Costăin a plecat acasă și i-a dat nevestei carnea să o frigă.

– Na, nevastă, frige carnea!

– Dar cum făcuși, Costăine?

– Asta-i treaba mea!

Este firesc că tovarășii au ajuns în Gania, au făcut focul dar carnea nicăieri:

– Unde-i carnea?

– Nu e carnea!

– Da, da, tot mai hoț Costăin al lui Barbu.

Farmecele Lunganei

Era la Lăzărești  o femeie Ioana, cam înaltă de statură. Și cum  despre Lăzărești se spune că numai să treci o dată prin sat și te alegi cu o poreclă, dar să fii de-al lor, este clar că Ioana a devenit Lungana. Povestea Lunganei începe cu: au trecut odată pe drum doi vâlceni cu căruțele (probabil aveau și câini legați la căruță, cum le stă bine vâlcenilor). Nu știm sete le-a fost, foame le-a fost, au intrat la Lungana în casă. Au lăsat căruțele la poartă. Au ieșit din casă, după care unul dintre ei îi spune celuilalt:

– Ia-o tu înainte, că eu mai rămân puțin la femeia asta!

N-a stat prea mult, numai doisprezece ani. După ce au trecut acești ani Lungana trăgea să moară. Îl cheamă pe Ion, că uitasem să spunem numele vâlceanului (la venetici nu se dau porecle, numele lor fiind el însuși un intrus în sat).

– Ioane, după ce mă duci la biserică, să cauți în colțul camerei, dar ai grijă să nu spargi ulciorul!

A îngropat-o, a făcut tot ceea ce presupunea tradiția și credința și apoi a început să sape în colțul de cameră unde primise indicații, dar a spart ulciorul. Reacția imediată a lui a fost să iasă din casă și a observat cum căruța o luase singură pe drum spre Vâlcea:

– Unde e căruța mea?

Pasă-mi-te Lungana noastră cam umbla cu farmece și acestea se destrămaseră odată cu spargerea ulcelei, Ion revenindu-și la simțămintele din urmă cu 12 ani, când spusese tovarășului lui că îl va prinde din urmă. Odată dezlegat farmecul, căruța a plecat singură la drum, ca și când cei doisprezece ani fuseseră doar un vis.

Cine n-are bătrâni să-i cumpere!

Ultima poveste a Lăzăreștiului ar fi aceasta: era o permanentă stare de război între două țări (o fi vorba de luptele Lăzărești-Bârlești?) și, pentru a face pace definitiv o țară a cerut celeilalte să-și omoare toți bătrânii, în primul rând, urmând să impună alte condiții ulterior. Țara cealaltă a acceptat, numai un „demnitar” nu și-a omorât tatăl, ascunzându-l într-o peșteră în munte. Următoarea condiție impusă a fost să „restituie” o sfoară de aur împletită cu nisip pe care le-o luaseră mai demult. S-au gândit locuitorii țării acesteia, s-au sucit, au căutat, dar de unde să găsească  sfoara de aur împletită cu nisip? „Demnitarul” s-a dus la tatăl său și i-a povestit pricina. Bătrânul l-a învățat să facă o scrisoare țării cu care duceau război prin care să ceară să le trimită  o bucată din sfoara cu pricina, pentru a vedea despre ce este vorba și a pleca s-o caute. Care a fost exclamația celor din țara războinică?

– Vecinii mai au încă bătrâni!

La Lăzărești se apelează la sfatul bătrânilor. Bătrânul cel mai ascultat în sat era Iordan Bercea. Acesta mergea prin sat, aduna oamenii și le explica cam ce-ar putea să facă pentru sat: o potecă, o construcție. Avea două perechi de boi și oamenii își mai aduc aminte cum spunea: „merg cu boii mei, hai să facem treaba!” Și treaba se făcea. Dar a botezat Iordan Bercea un copil, pe Nistorescu Dumitru, care i-a preluat și bunul obicei de a pune locuitorii satului să decidă împreună treburile ce-i privesc pe toți: apa, gaze, drum, biserică.

Mihăieștii, Plevnarii și Pandurii

Denumirile locurilor din Porceni sunt după oameni sau după evenimente. Fiecare capăt de uliță are povestea lui. Așa sunt Mihăeștii, Plevnarii, Pandurii. Evenimente istorice s-au simțit și local. Petrovanii, veniți din Maramureș, când au făcut casele au găsit oase. S-ar crede că au fost de la întâmplarea cu turcii, povestită la capitolul dedicat istoriei.

Participanții la războiul de independență (1877) au adus denumirea de Plevnari. În războiul din 1916 Nistor era militar. Când nemții au venit din partea Ardealului (drumul din Porceni este făcut într-o singură noapte de nemți) au fost întrebați din sat cine cunoaște terenul. Nistor a fost acela. S-au infiltrat la Runcu. Și astăzi se mai găsesc cartușe goale sau pline dar deteriorate de timp. În Al Doilea Război Mondial la vila Condrus a fost unitate militară. Rușii plecau prin sat după băutură. Porcenii n-au stat cu mâinile în sân. Au făcut o celulă ce acționa mult noaptea, omorând rușii. Există locuri unde sunt îngropați ruși. Rușii au bănuit că la Pleșa sunt partizani. Voiau să bombardeze satul. Au montat o Katiușă la gară în Valea Sadului. Au fost domoliți de translatorul lor, Pănoiu, care le-a spus că sunt oameni pașnici, probabil fiind străini infiltrați printre ei cei care fac rele. Așa a scăpat satul de bombardare.

De-ale lui Mocinică

Mocinică era omul din Porceni care făcea versuri tip epigramă. Era vestit pentru asta. Au rămas renumite unele situații. Fiul său s-a însurat cu o fată crescută la oraș, mai „sensibilă” să nu zicem sclifosită și a venit cu ea acasă. Văzând unde o aduce, fata, nevastă de-acum, a spus:

– Pe aici s-ar putea să fie pureci!

Răspunsul lui Mocinică a fost pe măsură:

– Nu sunt, că i-au mâncat păduchii.

Acesta stătea totdeauna în capul mesei și odată s-a luat preotul de el:

– Mocinică, la pomană ești în capul mesei, dar la cimitir nu te văzui!

– Acolo mă duc odată și definitiv, părinte!

Tot Mocinică era cu sfaturile:

– Nea Mocinică, îmi iau pușcă, îi spune un bărbat.

– E bine, să-ți iei pușcă să auzi și tu banii tăi pocnind! Dacă tutunul era ceva benefic pentru om îi lăsa Dumnezeu coș în cap.27

Ec. dr. Victoria Stolojanu-Munteanu, Asociaţia Națională Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala Județului Gorj.  





Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.