Fondat: 2015, Ion Cilica-Deaconu

ISSN: 2458-097X

ISSN-L: 2458-097X

Cotidian de informare, anchetă și comentarii

duminică 3 februarie, 2019

Capitolul I

12. Orașul Bumbești-Jiu (Partea I)

Legenda munților Parâng și Mândra

Demult, romanii, au venit să ocupe țara lui Decebal. Veneau de jos, de la Dunăre, pe Jiu în sus. Ei s-au oprit și au construit case și ziduri de apărare, de unde ieșeau când plecau la război. Doreau să-i ia bogățiile, pământurile, iar pe oameni să-i ducă la ei în țară să muncească pentru romani. Cu o armată puternică, romanii au venit pe aici, pe Valea Jiului să treacă printre acei doi munți  care se văd bine din Bumbești. Dar, dincolo de munți, dacii îi așteptau pregătiți să lupte. Prin păduri erau soldați daci care păzeau toată valea și nimeni nu putea să treacă.

….Decebal avea un băiat și o fată. Și, mergând copiii pe marginea Jiului în jos, neatenți, au fost prinși de romani.

….Copiii au fost legați și duși la comandantul romanilor care i-a întrebat: „Dacii sunt departe? „Da, departe”. „Sunt mulți?” „Foarte mulți”. „Voi trebuie să ne arătați drumul  fiindcă astfel o să muriți”.

Dar, copiii știau că dacii nu-i vor lăsa pe romani să treacă printre munți și că îi vor lovi cu toate armele lor. S-au hotărât să-i conducă pe romani ca să-l găsească pe Decebal și-au pornit înainte pe drum, pe acolo printre munți, iar romanii, atât de mulți, veneau în urma lor. Dar, când au ajuns între cei doi munți mari, au început să cadă peste romani numai stânci, lemne, săgeți și sulițe. Care fugeau erau prinși de soldații daci și omorâți. Din toți care au fost, nu a scăpat nimeni.

….Copiii au murit și ei, sub stâncile și lemnele care au căzut peste ei. Dacii i-au dus la Decebal și i-au înmormântat după ritualul cuvenit. Dar, de atunci, munților li s-au pus numele copiilor: Parâng și Mândra.  

O altă variantă a legendei ne duce în vremea lui Vlad Țepeș, aprig domn împătimit de libertate, cinste și dreptate. Acesta era hotărât să se împotrivească cu orice preț puhoiului turcesc. Baciul Miron din Novaci a purces și el la oaste, lăsând turmele în paza copiilor săi, Parâng și Mândra. Cei doi, curajoși și isteți, au reușit să atragă o trupă turcească ajunsă în munte într-o capcană. Drept răsplată Vodă le-ar fi dăruit munții ce le poartă numele.

Tetila

Se spune că satul aparținea boierului Corbea, ce deținea partea stângă a terenurilor până în apa Tetilei, iar partea dreaptă până în glodurile Bârleștilor era deținută de mânăstirea Lainici. De la boierul Corbea au cumpărat pământ alți boieri mai mici, printre care și Nae Tetileanu, venit probabil din pârțile vâlcene, de unde fugise de frica turcilor și din care se trag familiile de Tetileni, în trecut foarte numeroase în acest sat, cât și numele satului.

Credulitatea tetilenilor

Țăranii au suferit mult de pe urma unor afaceriști care, profitând de ignoranța, dar mai ales de cinstea și corectitudinea lor, i-au înșelat. Demnă de amintit este scena următoare: moșia călugărească fiind scoasă la vânzare, țăranii au colectat bani pentru a o cumpăra. Au însărcinat cu întocmirea actelor pe perceptor și pe învățătorul Luca din Bârlești. Fiind ajunul „Cârstovului” (atunci și mult timp hramul satului), la întocmirea actelor nu au participat țăranii și nici învățătorul iar perceptorul a făcut actele pe capul lui, devenind mare proprietar. Aflând de acest lucru țăranii l-au așteptat ascunși în tufișurile de la marginea apei Tetila cu pari, hotărâți să-l omoare. Sfidând realitatea acest afacerist apare în trăsura trasă de patru cai, zurgălăii cailor auzindu-se de departe. Țăranii, care nu mai văzuseră trăsuri, se înspăimântă și în loc să-l omoare se descoperă și i-au zis: „Să trăiești, boierule!”. Aceasta este numai o poveste a oamenilor.

Celălalt pământ țăranii l-au cumpărat treptat de la boieri și aceste fâșii sunt cunoscute sub numele de tei „teiul lui Moangă, teiul Popesc”, adică al bisericii.

Din cele mai vechi timpuri satul a dezvoltat o viață economică și social-politică proprie iar conflictele cu boierii sunt foarte dese, lucru ce îl atestă existență coloniei de țigani din apropierea casei boierești ce era construită pe o ridicătură de pământ dominând colonia și satul.

Cula Curtișoara

Aparținând secolului al VII-lea, reparată în 1840, cea mai frumoasă culă din Gorj, cu trei caturi, la est de Castrul Roman din Bârlești. La Iezureni a existat o colonie romană. Aici, la punctul numit „coasta podurilor mici” s-a găsit o piatră funerară din mormântul decarului coloniei Drobeta, Septimiu.

Gruiul Muierilor” și „Colnicul Turcului” din Pleșa

Locuitorii satelor Porceni-Birnici și Haraborul aveau datoria să ocrotească șoimii (Fluturași de munte). Pentru asta ei erau scutiți de dările către stat. Isprăvindu-se șoimii ei au fost puși la dări ca ceilalți.

Turcii neputându-i scoate din ascunzișurile lor din munți au recurs la un vicleșug și anume: în ziua de Paști când erau la horă, au venit legați la cap ca femeile de peste munte făcându-i să creadă că sunt femeile ungurence din Ardeal ce veneau la rudele lor de aici. Locul pe unde veneau turcii îmbrăcați femei se numește astăzi „Gruiul Muierilor”. Turcii au năvălit și au măcelărit pe toți cei ce i-au găsit. Un băiat și o fată au văzut de la marginea pădurii cele întâmplate și au luat-o la fugă. Un turc i-a văzut și s-a luat după ei. Văzând că nu-i poate ajunge a stat jos. Acel loc se numește „Colnicul Turcului”. Din aceștia se zice că se trag locuitorii satului Porceni-Birnici (Pleșa).

Pâinile lui Făiniș

Întâmplarea cu pâinile lui Făiniș petrecută la poarta acestuia a rămas legendară. Acesta făcuse pâinea, o încărcase în căruță și era gata să iasă pe poartă. Vine legionarul Ianăș:   

– Făiniș, ce-ai în căruță?

– Pâine.

– Cât trebuie să aibă pâinea ta?

– Un kilogram.

– Ia aruncă tu câteva pâini încoace să le cântărim!

Ianăș cântărește pâinile și niciuna nu trecea peste 800 grame. I-a aruncat toată pâinea jos din căruță și a jucat-o în picioare fără milă:

– Tu înșeli oamenii, Făiniși!  Na, să mai faci pâine sub gramaj!

Blestemul

Se zice că era odată un om numit Mocinică, om rău, scund și gras, cu o mustață răsucită. Având porcii la munte s-a dus într-o zi să-i caute, a ajuns într-o poiană mare și frumoasă, unde cânta cucul întâi. Deși era toamna târziu, poiana era verde și însorită. Iată că apare o zână îmbrăcată cu cămașă albă, o fată cu coade groase, negre, având la gât o salbă de aur. Își pierduse caii și după multe căutări, cu fața plină de bucurie, se întorcea spre casă cu caii de dârlogi. Deodată fata zărește pe Mocinică. Acesta se apropie de ea cu rânjetul de fiară, cu pofte păgânești. A încercat să fugă, dar s-a împiedicat în iarba înaltă, udă. Crudul se repede, o batjocorește, îi ia salba, caii și fuge hoțește. Duhul rău pusese stăpânire pe el, nelegiuirea trebuia dusă până la capăt. S-a oprit, s-a întors, a luat fata și a târât-o până la un făgui din apropiere, legând-o cu cozile sale de el. Când și-a revenit biata copiliță a început să strige și să se roage. S-a zbătut ca o căprioară și a blestemat:

„Să n-aibă parte

Când o fi la moarte

De cruce la cap

Să moară în chin

Că-i suflet hain”.

Degeaba, muntele era pustiu, ciobanii coborâseră. N-a auzit-o nimeni. După un an crudul Mucenică a coborât să vadă locul faptei sale. L-a cuprins o groază când a văzut lângă o tufă deasă oase înșirate de soare pârlite și cozi împletite. Blestemul l-a ajuns și de câte ori se atingea de un ban din salbă îi murea câte un prunc, până a rămas numai cu unul. Îmbătrânind a urcat din nou în poiana înverzită ca și cum era chemat de o putere nevăzută, puterea răzbunării. O ceață deasă i s-a pus pe ochi, a căzut cu fața spre pământ și a rămas nemișcat. Așa l-au găsit oamenii, încolțit de porcii mistreți, pe loc blestemat.

Sfatul tatălui

Trăia odată în sat un om bine înstărit care avea un singur băiat, nădejdea bătrâneților sale. Simțindu-și sfârșitul aproape, bătrânul a chemat pe moștenitorul său și i-a zis:

– Uite ce e, simt că zile multe nu mai am, de aceea te-am chemat să-ți spun ultima mea dorință. Îți las casa și toată gospodăria, agoniseala mea de-o viață. Să ai grijă de ea așa cum am avut și eu, să fii cuviincios și ascultător, și-ți mai dau un sfat: în viață, copii de suflet să nu iei, bani împrumut să nu dai, adevărul femeii să nu-l spui. N-a trecut mult și bătrânul a trecut în lumea umbrelor. După un timp ce s-a gândit băiatul: oare o fi avut dreptate tata? S-a căsătorit. Copii nu i-a dat Dumnezeu. Între timp, fiind un om foarte harnic și priceput, agoniseala a mai crescut și-a făcut și prieteni la oraș. Într-o bună zi, un astfel de prieten, ajuns judecător, poposește la casa lui și-i cere o sumă frumușică ca împrumut. Omului i-a fost rușine să-l refuze și i-a dat. Nemaiavând trai cu nevasta se hotărăște să ia de suflet un copilaș mic și palid, pripășit prin satul lor. Un copil găsit. Două lucruri pe care tatăl său îi spusese să nu le facă, le făcuse. Mai rămăsese unul. Ce-i trece prin minte, se duce la moș Gheorghe care ședea mai tot timpul în Bâlbea și-i spune:

– Moș Gheorghe, uite ce e, îți dau bani, mâncare și băutură, mata să nu cobori din podul grajdului până nu te-oi striga eu. Moșul, de bună credință, a fost de acord. Ducându-se acasă prinde o găină, îi taie capul, se umple de sânge pe înserat și intră în casă. Nevasta, cum îl vede, speriată, îl întreabă ce s-a întâmplat. Întunecat îi povestește cum l-a găsit pe moș Gheorghe cu oile la ei în fânețe. Din una în alta s-au certat si-au ajuns la bătaie. A dat rău și l-a omorât pe bătrân, apoi l-a ascuns într-un grohotiș.

– Tu să taci, să nu spui la nimeni. Între timp, ca să-și mai astâmpere focul, trimite muierea să-i aducă niște vin, dar să aibă grijă să nu lase silvina curgând. Femeia s-a dus, dar el a ieșit frumușel pe ușa din mijloc, în târnaț, apoi a coborât în beci și a dat puțin drumul la silvină. Revenind în casă, întreabă femeia dacă n-a lăsat vinul să curgă.

– Nu, i-a răspuns ea.

– Hai să vedem!

Vă dați seama ce s-a întâmplat. Omul, făcând și mai rău pe spurcatul, a început s-o lovească.

– Ha! Fir-ai al dracu, stai tu că te aranjez eu… S-a dus la jandarmi și le-a spus ce făcuse bărbatu-său. Ce-a urmat nu-i greu de spus. Bărbatul a recunoscut. A fost judecat de prietenul de la oraș care a făcut tot ce i-a stat în putere să-l condamne la moarte. Era doar dator. A fost condamnat la moarte prin spânzurătoare. Condamnatul a avut ca ultimă dorință să fie executat la locul faptei și să i se dea voie să spună câteva. Venind și ziua sorocită toată lumea era adunată în poiana de lângă conacul lui moș Gheorghe. Spânzurătoarea era pregătită. Omul a fost dus la locul osândei, i s-a pus ștreangul de gât și un scaun sub picioare. După cum i s-a promis i s-a dat cuvântul:

– Fraților, a spus el sătenilor, aș vrea să văd și eu pe vecinul, neamul sau muierea mea, care dorește să-mi tragă scaunul de sub picioare. Nimeni n-a zis o vorbă, doar femeia, care-și dăduse seama de greșeala făcută, se ruga s-o ierte. Deodată, în tăcerea care se lăsase, se aude un glas:

– Îl trag eu. Cine era? Oamenii priveau uimiți copilul pe care-l luase de suflet osânditul și care se făcuse mare.

Văzând aceasta, condamnatul a strigat:

– Moș Gheorghe, coboară! Asistența s-a luminat, omul era deci, nevinovat. Stând pe scaunul spânzurătoarei a spus cu glas tare:

– Fraților, tata, înainte de a muri, mi-a spus să nu dau bani împrumut. Am dat, iată-mă condamnat la moarte de prietenul meu. Copil de suflet să nu iau, am luat. Ați văzut cu toții, a vrut să-mi tragă scaunul de sub picioare. Adevărul femeii să nu-l spun, l-am spus, m-a dus cu capul în ștreang…

Legenda animalelor

În afară de om, unele legende se referă la animale și la animalele dragi bumbeșteanului, cu care își face munca. Se zice că, în momentul când i-a venit sorocul să nască, Maica Domnului s-a dus în iesle la cai. Afară frig, ger cumplit, numai în grajd era cald. Caii s-au întors cu copitele spre ea și n-au lăsat-o. Atunci Maica Domnului s-a așezat în iesle la boi. Aceștia s-au apropiat de ea și cu nările lor suflau aburi peste ea și peste noul născut. Caii au fost blestemați să nu mai aibă saț niciodată și nici odihnă. De atunci caii dorm în picioare.

Legenda satelor Bumbești, Lăzărești și Bârlești

La fel ca în balada Miorița, pe aceste meleaguri au coborât la vale trei turme de miei cu trei ciobănei: unul era Bumbea, altul Bârlea și cel de-al treilea Lazăr. Găsind iarbă înaltă și fragedă, izvoare limpezi și răcoroase, n-au mai plecat și au rămas aici, la strașina munților. Locul unde și-a oprit Bumbea oițele s-a numit „Bumbești”, unde a stat Bârlea, „Bârlești” iar de la Lazăr a rămas numele de „Lăzărești”. Ca să-și cunoască bine hotarul Bumbea și Bârlea și-au pus ca graniță o stâncă albă, cunoscută de localnici sub numele de „Pietroi”. Acest pietroi e un punct distinct în viața sătenilor, care spun „stau dincolo sau dincoace de pietroi”. Dovadă a rolului pietroiului în viața satului o constituie „pițărăii”, până la Pietroi desfășurându-se într-un fel, dincolo de pietroi altfel.

Copiii lui Bumbea au fost: Ianoș, Dan (Dănăiață), Alexe (Alexoiu) și Pătruț. Aceste sate au denumiri de origine antroponimică și poartă numele la plural. Asta arată că ele sunt formate de țăranii moșneni care le-au locuit dintotdeauna: Bumbești, Bârlești, Porceni, Lăzărești.

Legenda Mânăstirii Vișina

La ieșirea Jiului din munți, pe malul drept se află și astăzi niște ruine. Ele sunt rămășițele mânăstirii Vișina care a fost construită în timpul lui Mircea cel Bătrân. Această mânăstire avea multe moșii, iar satele erau obligate să plătească taxe care creșteau de la un an la altul. Moșiile mânăstirii se întindeau cât se auzea un clopot. Nemaiputând răbda, țăranii au omorât un călugăr, au luat clopotul și-au vrut să-l treacă Jiul, dar apa fiind mare, n-au putut, clopotul căzând în râu. De atunci, se zice că, de câte ori apa Jiului crește, ajungând în locul unde a căzut clopotul, valurile vuiesc cumplit și împrăștie până departe un murmur prelung, de bronz tremurând. Pentru că s-a făcut omor, mânăstirea a fost părăsită. La data de 22 aprilie 1519 (7027), domnitorul Neagoe Vodă, printr-un hrisov din Pitești confirma acestei mănăstiri de la Vișina stăpânire peste jumătate din moșia Baiului, Porcenii de la gura Jiului. Hrisovul menționează următoarele: „Cu mila lui Dumnezeu, Io Basarab Voevod și Domn a toată țara Ungro Valahiei, fiul marelui Basarab Voevod dă Domnia Mea această poruncă a Domniei Mele sfintei mănăstiri de la Vișina, hramul sfintei și de viața începătoarei Treimi, de o ființă și nedespărțită, și egumenului Eftimie și tuturor celor în Hristos frați, cari viețuiesc în acest sfânt loc ca să le fie în Porceni, ce sânt la gura Jiului, jumătate din partea lui Baiul, veri cât este moșie a lui, însă din toată moșia jumătate, pentru că a venit Baiul înaintea Domniei Mele și a adăogat (dăruit) această mai sus zisă moșie ca să fie întărire, sfintei mănăstiri și fraților cari viețuiesc în acest sfânt loc, ca să le fie spre hrană, iar lui spre vecinica pomenire în veci”.

În ultimii ani a renăscut mânăstirea. Alături este un popas intrat deja în legendă, unde se petrece cu mâncare bună, râuri de băutură și muzica Claudiilor.

Turcul și copilul din leagăn

Casele erau foarte mici, cu o singură cameră. Iarna puneau la geam o piele de oaie rasă în care foarte greu pătrundeau razele soarelui. Focul îl făceau în mijloc și paturile erau pe margine. Așezarea caselor era pe dealuri, în apropierea apelor. Acoperișurile caselor erau de lemn, blanele erau prinse tot cu cuie de lemn. Când vedeau praf ridicându-se știau că vin turcii și fugeau pe munte (turcii nu cutezau să intre în păduri). O femeie și-a uitat copilul în leagăn. S-a întors după el și copilul tocmai plângea iar turcul era lângă el strigând să vină mama lui. Și-a dat seama că acesta nu va apare cât timp el este acolo și a plecat, pentru binele micuțului, care era prea mic să fie luat rob sau vândut.

Priporul Grecului

Pe timpul ocupației otomane, mai precis în timpul domniilor fanariote, domnitorii trimiteau un fel de colectori, belicari cum le spuneam noi, care luau zeciuială de la oameni. Cum făceau? Din tot ce aveai ei luau a 10-a parte. Oile le duceau oamenii la primărie și belicarii începeau să le numere: 1, 2…, a zecea era a lui, 11, 12, 13…. a douăzecea era a lui și tot așa ce era cu zece erau ale lor. Ca să scape de belicari, parte din ei fugeau în munți. Așa au fugit Lunguleștii din Bârlești în Muntele Recea iar Mitelea și Pătru lui Ianăș din Bumbești au fugit la conacul lui Mitelea în Băi, între Lainici și Pietrele Albe. Pe atunci nu era acces pe Valea Jiului, doar o potecă de picior. Prinzând  de veste belicarii au plecat și după aceștia să-i găsească. I-au prins și i-au dus la golul alpin să-i coboare la primărie să le ia zeciuiala. Pe cei din Bârlești îi coborau pe Muntele Paltinul și de acolo pe o muchie de deal spre Pârâul Sadu. Aceea a rămas cu denumirea de „Dâlma Gloabelor”. Pe versantul celălalt coborau încă doi belicari: unul înainte cu Pătru, celălalt pe urmă cu Mitelea. Fiind oi și capre multe se înghesuiseră pe distanță mare. Când cei din față au scăpătat după un bot de deal, Mitelea i-a trântit o muchie de topor în cap grecului și a zis celui din față:

– Dă-mi oile să le duc înapoi că eu mă împăcai cu cel din urmă!

Grecul s-a opus iar Mitelea a scos din brâu un pistol turcesc și l-a omorât și pe acesta. S-au întors înapoi în conacul din Băi.

Lunguleștii, care coborâseră cu ceilalți doi belicari, auzind pistolul au exclamat:

– Asta-i pistolul lui Mitelea!

Când au coborât la primărie au văzut că lipsesc cei doi belicari cu Mitelea și cu Pătru Ianăș. Belicarii au raportat la Craiova la conducere și au pornit cu potera să-i prindă pe cei doi. Fiind cunoscut om deosebit, Mitelea a recunoscut că el este autorul și s-a dat de bună voie. L-au luat legat și l-au dus la Craiova, l-au judecat și întemnițat. A doua zi urma să-l spânzure, dar nevasta șefului pușcăriei a visat un vis urât: că-l tăiase pe Mitelea și mânca din el și lovind-o o scârbă mare și-a deșteptat soțul  din somn, rugându-l să-l scape pe deținut din temniță că moare de scârbă. Directorul a intrat noaptea în temniță și l-a făcut scăpat pe fereastră, raportând dimineața că a fugit. Acesta se gândea pe unde să vină înapoi la Bumbești pentru că niciodată nu fusese în Craiova. Și-a amintit că Jiul trece prin Craiova. În liniștea și întunericul nopții a auzit vuietul apei și a pornit în contra apei, urmând drumul spre casă. Obosit de atâta cale și flămând a ajuns în tabăra unor rudari care tăiaseră o plută mare să facă copăi (troci, postăvi, cum le ziceți). S-a gândit ce să scornească și a găsit:

– De ce tăiarăți pluta boierului, că sunt pescarul lui și vă spun!

Aceștia l-au omenit.

– Mai dați-mi și-n traistă de-ale gurii, că eu merg departe la pescuit și nu știu unde găsesc pește!

Rupt de oboseală a ajuns și în Valea Sadului. Era martie, când zăpezile se topeau și Jiul se revărsa, era foarte mare. Pe la actualul restaurant Maria acum era câmp liber. A auzit din urmă zgomot. Era potera. Îl urmăreau. Mitelea a fugit spre malul Jiului, lângă care a crescut și a trăit toată viața. Era un bun înotător. Când călărașii au încercat să-l prindă cu arcanul el a sărit în Jiu și s-a scufundat. Haina și căciula au început să plutească la vale și potera a început să fugă după haine. El, la momentul potrivit, a luat-o pe Pleșa, ducându-se spre coliba din Bai, unde a trăit până la adânci bătrâneți. De atunci au rămas denumirile: Dâlma Gloabelor, Priporul Grecului, Toaia lui Mitelea (vâltoarea în care s-a aruncat, locul preferat de scaldă al copiilor vara), Pârâul lui Mitelea.

Părul de la mormântul fetii dacului

Romanii au fost pe aici și unii chiar s-au îndrăgostit de fetele dace. Dar erau daci printre daci și unii nu concepeau amestecul acesta de sânge daco-roman. Așa s-a întâmplat cu fata unui dac ce locuia în această zonă. Un roman s-a îndrăgostit de fata lui dar și fata s-a îndrăgostit de acesta. Problema nu era dragostea celor doi tineri ci faptul că tatăl fetei nu voia să audă de așa ceva. Fata plângea și suferea, băiatul plângea și suferea. Dacul și-a lăsat fata să sufere foarte mult, ba chiar să moară. Fata a fost înmormântată iar la mormântul ei a crescut un păr. Toți bumbeștenii știu de părul de la mormântul fetii dacului.

Amintiri despre drumul strategic

A venit și comunismul cu prigoana. În acel an a fost o secetă mare, dar pădurea fiind a obștii, cetățenii se duceau în Prisloape, coborau la vale bușteni de brad, îi tăiau, făceau scândură și se duceau la Craiova să le dea pe grăunțe. Motancea Dumitru a luat și el o brebeniţă de brânză, un vig de dimii, a colindat Gorjul, Doljul și Mehedinții și abia la întoarcere un cârciumar din Valea cu Apă i-a dat 17 banițe de grâu pe ele. Cu acestea a trăit până la viitoarea recoltă. A existat un motiv pentru care acest om a cumpărat de la Motancea Dumitru.  Cârciumarul participase aici în 1915 la încropirea „drumului strategic” până în Argele și i-a zis bumbeșteanului: „Dacă zici că brânza-i făcută acolo eu o iau…  am scăpat cu zile.

Semnele vremii

Pe vremuri nu erau meteorologi. Atunci umbla purceaua cu paiul-n gură, că era și o glumă. Un meteorolog și un doctor cer găzduire unui țăran. Țăranul, ca tot românul, bucuros de oaspeți, îi găzduiește. Spre seară ies afară să previzioneze starea vremii:

– Mâine va fi soare și frumos, spune meteorologul!

– Ba mâine va ploua, va fi vreme urâtă.

– Cum, măi, omule, de unde știi?

– De la purceaua mea. Am văzut-o cu paie în gură!

Peste puțin timp vine și copilul țăranului de la școală de departe. Cam răcise și îl apucaseră frigurile:

– Să-i dau niște pastile, spune doctorul!

– Nu, nu, că-l culc pe sobă și dimineață e ca nou!

Noaptea trece cum trece și dimineața meteorologul și doctorul se trezesc. Afară ploua și copilul, bolnav seara, își făcea temele cu bucuria pe chip pe care ți-o poate da numai o stare de sănătate.

– Hai doctore să mergem, că acolo unde purceaua-i meteorolog și cuptorul doctor nu-i loc de noi!

Da, și noi cunoaștem semnele naturii: când se aude trenul bine sau zgomot dinspre Petroșani începe vântul. Apoi urmează vreme bună. Când bate Crivățul se strică vremea. Când trage vântul dinspre sud e a ploaie iar vântul de la apus a secetă. Și animalele prevestesc vremea: porcii când „strătuiesc” vine vreme rea, caii se duc spre vârf când simt a vreme bună și coboară la vale când simt vreme rea. Pe aici nimeni nu paște caii, îi mână vremea în colo și încoace. Domnul Nistorescu spune că atunci când se aude bubuitură de la Cornul Caprii plouă sigur, de asemenea când apar norii pe coloana Târgu Jiu – Arsuri spre Poiana lui Mihai.

 Curmătura Fonfului

Era o bandă de turci care jefuiau toți oamenii. Unul Lazăr, Fonful din Bumbești s-a hotărât să se ducă la Viena, la împărat. Și ce-și pune bumbeșteanul în minte împlinește cu siguranță. A ajuns la Viena. Împăratul i-a dat două tunuri de cireș cu artileriști cu tot. La „Crestătură” au pus tunurile. Unde e spitalul acum îi ziceau „Obreja” (țărm, în slavonă), Coasta Bisericii. Lazăr a spus tovarășilor cu care voia să stârpească turcii să meargă în sat, să adune oamenii și când vor fi gata să facă foc mare și el când va observa focul va trage cu tunurile. Așa au făcut oamenii. Lazăr cu artileriștii au tras cu tunurile exact în pulberăria turcilor din Obreja și turcii, a căror nădejde era în pistoalele încărcate cu pulbere, au sărit pe cai s-o ia la fugă. Dar caii erau legați și în loc să fugă au căzut în mâna noastră. Au fost omorâți cu toții.

Dumitru Ispir

Mai era unul Dumitru Ispir, mare hoț și nu fura singur, fura în ceată. Dar a fost rănit și hoții au o lege, ca a lupilor: care era rănit trebuia omorât. Știi legea asta a lupilor că pe cel rănit îl mănâncă. Asta e și o tactică dacă ești urmărit de o haită de lupi e suficient să împuști unul pentru a scăpa de ei, pentru că uită de tine și rămân să-l mănânce pe cel rănit. Așa cu Dumitru Ispir, a fost rănit și cei din ceată au hotărât să-l omoare, atunci când vor ajunge la stânca numită „Cheia Brebilor”. Dar Ispir avea și el un prieten, pe Gheorghe al Radului. Acestuia i-a părut rău de el și i-a spus că atunci când vor ajunge în Ponorâta să rămână puțin în urmă și să o ia în altă parte. Și așa a scăpat Dumitru Ispir de moarte și s-a așezat la casa lui. Dar hoțul tot hoț rămâne. S-a lăsat de hoția mare dar cum să sape el pământul singur (curătura)? A chemat și el niște oameni la el și le-a spus că „a văzut el banii de aur cum jucau” pe pământul lui și să-l ajute să-i găsească.

Oamenii, de bună credință, au întrebat:

– Unde să săpăm, nea Dumitre?

– Aici. Au săpat aceștia, dar banii nicăieri.

– Săpați și aici, nu se poate să nu fie, eu i-am văzut!

– Nu-s!

– Săpați și aici, și aici.

Și uite așa nea Ispir și-a săpat locul tot ca un hoțoman ce se afla. Așa au luat nume locurile pe aici pe plai: Poiana lui Radu, Piscul Petriei. Mai târziu au apărut în plai niște ardeleni și și-au făcut și ei curătură: Vasile Cimpoca, Firezoiu Constantin, Ieremia Mucenic. Firezoiu Constantin umbla cu un măgar legat la un căruț cu două roate.

Pavel Kiseleff

Satul Bumbești nu avea prea multe case. În vechime unde-i restaurantul „Maria” erau Pătruțoii, mai sus casa lui George al Motorgilor și mai sus, unde e casa lui Moise, era casa Nistoreștilor. Mai jos, era casa lui Pleșa și tot așa.

Odată cu Pacea de la Adrianopol (1829)  s-a instituit protectoratul rusesc asupra Țării Românești și a Moldovei. Tratatul de pace acorda libertate deplină comerțului românesc, suprimându-se monopolul turcesc așa de împovărător dezvoltării economice a țării. Comerțul cu Europa se dezvoltă, în special al cerealelor și vitelor și astfel se formează în orașe o clasă de negustori români. Ridicarea burgheziei românești începe cu acest tratat. Țara Românească și Moldova și-au recăpătat o oarecare autonomie, domnul urma acum să fie ales pe viață și să guverneze țara cu ajutorul unor adunări de boieri, recunoscându-se în același timp principatelor dreptul de a avea o armată proprie, care fusese total desființată la începutul epocii fanariote. În schimbul acestor avantaje dobândite în dauna suzeranității turcești drepturile protectoratului rusesc erau mărite. Rusia era „curtea protectoare”, pe când Turcia rămânea „curtea suzerană”. Ambele state în mod egal aveau dreptul să controleze bunul mers al Țărilor Române. Deoarece turcii se angajaseră să plătească rușilor o mare despăgubire de război, armatele țarului au ocupat principatele ca zălog până la împlinirea completă a acestei despăgubiri, turcii neputând plăti aceasta decât în anul 1834.

Timp de cinci ani cât au fost ocupate Principatele Române de armata rusească, ele au fost guvernate de generalul rus Pavel Kiseleff. Spre deosebire de cei mai mulți ofițeri superiori ruși care trecuseră prin Țările Române el nu se purta brutal și disprețuitor cu populația, ci dimpotrivă se arăta un adevărat prieten al românilor. Kiseleff luă o serie de măsuri bune pentru a alina rănile și pustiirile produse de război. Prin energia și activitatea lui știu să înăbușe epidemiile de ciumă și holeră ce se iviseră atunci. Puse de asemenea ordine în administrație, întreprinse o serie de lucrări edilitare, a înlocuit în țară moneda turcească (piastrul) cu moneda austriacă. La plecarea lui din țară i s-a dat cetățenie românească de onoare și chiar mai târziu el a sprijinit din Rusia sau de la Paris, unde era ambasador, interesele României. Cea mai importantă reformă îndeplinită în timpul cât au fost guvernate Țările Române de către generalul Kiseleff a fost Regulamentul organic, prima constituție a României.

– Așa, așa, Kiseleff, a fost guvernator și aici. Rușii ăștia făceau armată 25 de ani. Unde a fost casa bătrânească a tatălui meu era o cârciumă pe vremea aceea și Gârdoaia era cârciumăreasa. Kiseleff era un om blând și darnic, totodată avea bani și a chemat toți oamenii care erau în jurul cârciumii să-i cinstească:

– Veniți să bem o vadră de vin!

Dar vezi că turcii nu-și uitaseră drumurile pe la noi și, deși trebuia să stea cuminți la ei, cum spuseși, mai băteau potecile încoace cu gând de jaf. De asta vinul nu i-a tihnit lui Kiseleff că a pătruns un bumbeștean în cârciumă și a strigat:

– Rusule, ieși fuga că vine un turc călare!

– Ba nu pleca rusule, plătește mai întâi, fură cuvintele Gâdoaicei!

– Hai că asta-i bună, lasă muiere că dac-oi rămâne eu sărac de cap rămâi și tu săracă de o vadră de vin!

A început o luptă ca în basme și nu se dovedeau în nici un fel:

– Puneți, măi oameni buni, mâna pe tânjeala de la boi și loviți calul turcului pe la spate! Turcul s-a întors să vadă de ce nechează calul și asta i-a fost. Generalul a tăiat turcul.

Descântecul mișcător

Era un rudar în Porceni care rezolva mai ales problemele de dragoste ale femeilor și fetelor, aducându-le iubiții de oriunde călare pe dracu. Dar unele femei mai și râdeau de câte o fată. Era unul Măreanu (îi ziceau așa pentru că era un om mare de 2 m) care se ducea la horă (pe locul bisericii din colonie era han și se făcea horă, cântau Cazacu cu Frusâna) cu un șarpe în sân. Speria fetele în horă. S-a înamorat de el o fată și, neputând să-l cucerească în nici un fel, s-a dus la o vrăjitoare. Vrăjitoarea a săturat-o de Măreanu: a adunat într-o cârpă multe furnici roșii și i-a dat cârpa s-o poarte în sân la horă și când l-o întâlni pe Măreanu să-i pună lui în sân cârpa „cu descântecul”. Se înțelege ce s-a întâmplat, că furnicile au ieșit din cârpă și au început să muște fata care juca în horă. A tulit-o la fuga și abia la Jiu s-a oprit când s-a dezbrăcat și a scăpat de „descântecul mișcător”.

Valea lui Șerb

Tot de animale și denumiri de locuri, nu cunoașteți sigur de ce se numește „Valea lui Șerb” așa. „Șarpe” i-au zis străinii veniți din altă parte E bine și așa. Era pe vremea când vorbeau și animalele, când era poiana frumoasă și păstrăv pe acolo. Șerb, un țăran de-al nostru umbla pe acolo. Un copac luase foc și în vârful copacului era un șarpe:

– Șerb, salvează-mă!

– De unde se aude glasul?

– Sunt eu, Șarpe! Apleacă Șerb spre mine un copac să pot să mă dau și eu jos, să nu ard de viu aici! Omul, de bună credință, așa a făcut dar problema a apărut abia atunci când șarpele, drept mulțumire că a fost salvat de bietul om, i s-a încolăcit de gât:

– Stai, ce-mi faci, eu te-am salvat de la moarte și tu mă omori pe mine?

– Nu te omor, nicidecum, voi merge cu tine pretutindeni, eu n-am picioare.

– Dar eu te-am scăpat de la moarte!

– Tu n-ai auzit că șarpele să-l omori, când îți iese în cale, nu să-l scapi!

– Dă-te jos, șarpe!

– Nicidecum.

– Hai la judecată!

– Hai.

Mergea bietul om cu șarpele încolăcit în jurul gâtului și își expunea cazul în fața multor judecători. Dar șarpele nu renunța, vorbea odată cu omul: da, dar el n-a știut că șarpele trebuie omorât, nu scăpat de la moarte? Vorba șarpelui rămânea ultima și asta era dreptatea pe care o dădeau toți judecătorii.

– Hai să mergem și la Marin Vițelarul!

Marin Vițelarul a auzit că vine la el „cel cu șarpele” și s-a vorbit cu ceilalți patru țărani care făceau parte din Sfat să stea ascunși în încăpere cu boate în mâini și când el va striga: „Toți ca unul”! să fie cu boatele pe șarpe să scape bietul om de povară. Au venit omul și șarpele la judecata lui Marin Vițelaru și, ca de obicei, vorbea omul, vorbea și șarpele. Așa i-a venit ideea judecătorului:

– Nu mai vorbiți amândoi. Vreau să vă ascult pe rând, așa că, șarpe, dă-te jos și vorbește tu primul. A fost momentul în care vigilența șarpelui a fost înșelată și desigur „Toți ca unul” al lui Vițelarul a dus la omorârea șarpelui. Și de atunci avem numele „Valea lui Șerb”, de la pățania lui Șerb cu șarpele.

Ec. dr. Victoria Stolojanu-Munteanu, Asociaţia Națională Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala Județului Gorj.  





Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.