Fondat: 2015, Ion Cilica-Deaconu

ISSN: 2458-097X

ISSN-L: 2458-097X

Cotidian de informare, anchetă și comentarii

sâmbătă 26 ianuarie, 2019

Capitolul I

10.  Bâlteni

 Rovinari

În primele așezări ale Rovinarilor au fost aduși coloniști romani pe vremea lui Traian tocmai din localitatea Ravena, de lângă Roma. Ei au dat numele satului Rovinari. Altă legendă spune că în acest sat au fost împroprietăriți de către Mircea cel Bătrân luptătorii din bătălia de la Rovine și că de la Rovine ar veni denumirea de Rovinari. Într-o hartă veche, de pe timpul lui Mihai Viteazul, ce se găsește la Muzeul Militar din București, singura localitate mai dezvoltată din această zonă era satul Rovinari. În satul Rovinari a fost sediul diligenței (poștei) care făcea legătura cu Petroșanii, prin Tg-Jiu. Grajdurile cailor de rotași erau organizate și poșta era condusă de Costescu Gheorghe. Venit de la Costești, Mehedinți, om sărac, s-a ocupat și cu trecerea clandestină a porcilor în Ardeal din Țara Românească. Din această muncă el a devenit boier, cu peste 600 pogoane pământ arabil și pădure.

Balta unchiașului

Legenda povestește despre un moșneag ce a plecat de la boier care își avea sălaș în părțile acestea  încercând a-și face un bordei chiar în Rovinariul de azi. A făcut focul și, obosit de truda de peste zi, a adormit. Când s-a trezit focul îi arsese vatra și înainta mereu. Doar apele ploilor au putut stinge focul care nimerise bordeiul unchiașului și în locul lui a rămas o baltă pe care oamenii au numit-o „Balta Unchiașului”.  

Satul Moi

Legenda spune că satul Moi își trage numele de la moștenitorul  jumătății din satul Moi, care, fiind moale (bolnav), a dăruit partea lui de moșie Mânăstirii Tismana. El a fost luat la mânăstire și îngrijit până la moarte. Cealaltă jumătate, moștenită de fratele lui, a fost dăruită după moartea acestuia tot Mânăstirii Tismana pe o pușcă.

Sărbătoarea salcâmului

De ziua Sfinților Mari Împărați Constantin și Elena, la Moi se desfășoară  serbarea câmpenească „Sărbătoarea salcâmului”, manifestare de suflet a locuitorilor acestei frumoase zone în superba pădure de salcâmi aflată în mijlocul celor două lacuri. Originar din America de Nord, salcâmul a fost adus în Europa mai întâi în Franța (1601) iar mai târziu și în România (1750). Salcâmul are o mare utilitate. Este un ameliorator al solurilor degradate, în industrie lemnul este foarte durabil și se păstrează foarte bine sub apă, florile servesc la prepararea unor băuturi răcoritoare și  în apicultură, iar în bioterapie e folosit datorită principiilor active în reumatism, hiperaciditate gastrică, astm bronșic etc.

Lăutarii

Nu pot fi uitați lăutarii sectorizați în felul lor: Taraful lui Pătatu la Poiana, Taraful lui Vale, la Rovinari, al lui Furcilă din Bălăcești, al lui Ursu și ai lui Purcel din Ceauru, aceștia intrând în legendă.

Legenda satului Vlăduleni

După legendă, satul Vlăduleni își trage numele de la un oarecare Vlad, locuitor printre primii pe aceste meleaguri. Atunci satul era așezat mai spre miazănoapte, departe de căile de comunicație, pentru a nu fi în calea oamenilor stăpânirii, care aveau misiunea de a încasa dările în bani și produse, către stăpânire. Această așezare a ferit satul de inundații, deși matca Jiului se afla în vecinătate.

Ca la noi la nimeni

Nicăieri în țară sau în lumea largă românii nu sunt atât de înfrățiți cu natura ca în leagănul gorjenesc. Unde, sub pleasna cosmogonică mai incitantă pe arcul subcarpatic dintre Cerna Sat la Vest și Polovragi la Est, oamenii aceștia veșnic neastâmpărați, cu vorba deseori încâlcită din graba de a da faptului o cât mai vie culoare, ba  chiar și născocind cuvinte în bătălia argumentului; printr-o heraldică numai a lor din fașă până în apunere, scoborâtă din străvechiul trunchi geto-dacic, îi distingem peste tot, ca adevărați mehenghii: bătăioși, drepți, deschiși, darnici, petrecăreți, hâtri ori puși pe mucalitlâcuri, neîngenunchiați și invidiați, pretutindeni de prea multă încumetare; grație prezenței în firea lor a toată seva acestor locuri unde s-au însorit prima oară alinându-și dorul și jalea cu cântece începând cu „foaie verde” ori cântând pasional din frunză ca niciunde în altă parte. Ei, fiind așadar, tot una cu acasă, cu Gorjul cel a cărui suprafață pornește spre sud de pe coamele și vârfurile Munților Godeanu, Vâlcan, Parâng și Căpățânii. Spunem acest adevăr spre a distinge abisul strict gorjean în întinderea de altădată spre nord a acestui județ, care, potrivit Diplomei Ioaniților din anul 1247, cuprindea și „Țara Hațegului” stăpânită pe atunci de către Voievodul Litovoi, avându-și reședința poate la Sântămăria-Orlea printre alte așezăminte, impunătoarea biserică din piatră se mai păstrează și în zilele noastre. Acolo, ceva mai spre nord, există râul Bărbat rămânându-i acest nume după Bărbat, fratele lui Litovoi. Pe malurile acestui râu, „cel dintâi domn Litovoi, căzut pentru apărarea  pământului românesc”, numește pe Bărbat în fruntea oștii gorjene, în stare să păstreze Țara Litua. Ce-i drept, cu anumite venituri și foloase stoarse de unguri. Sub sabia vânjoasă a acestor frați de uimitoare simțire românească, distingem menționata „Diploma” (ca act încredințat Ioaniților pe 2 iunie 1247 de regele Bela al IV-lea ) anume ca, teritoriul Olteniei de atunci se constituia „de la Hațeg la Dunăre și de la Mehadia la Olt”.

Un timp, acei cavaleri Ioaniți, au avut comenduirea, se pare, în satul Poiana din perimetrul orașului Rovinari, fapt dovedit cu turnul construit de ei, în care și-au înmormântat o căpetenie.

În același timp, Țara Litua avea oști capabile să împiedice râvna stăpânirii totale a acestor honvezi, refuzând să le mai plătească tribut, cum ne spune Nicolae Iorga, ba, chiar să stăvilească, uneori, cumplitele invazii ale neamurilor nomade migratoare, perindate pe aici, ca: avarii, hunii, slavii, bulgarii, goții, pecenegii, cumanii, tătarii, urmați mai târziu de turci s.a., ce si-au lăsat peste noi felurite dovezi ale culturii, o dată cu sămânța acelor rase, ca peste tot în vatra românească, mai mult decât oriunde în lume, cu proiecții neomogenizate nici până în zilele noastre, lăsând așternerea în conștiința locului a zicalei: „ca la noi la nimeni”, prin comportamentul manifest al unora: când statornic, când nestatornic în voință, unire, prietenie, iubire s. a. 26

Dină

Bălăceștii în frunte cu preotul Berculescu i-au încredințat lui Dină grija de a strânge de prin sate felurite bunuri trebuitoare construirii bisericii celei noi, cu hramul „Sfântul Vasile cel Mare”. Dină spunea tuturor: „Fieștecăruia din ce dăruiește zidirii sfintei biserici, Dumnezeu să-i dea însutit!”

Toate bune, multă dragoste și plăcută truda tuturor bălăceștenilor, veniți, care ca meșteri, care ca salahori, să-și ridice biserica. Numai că… numai Dină, chivernisitorul acelor bunuri, fusese sortit năpastei:

– Ioanăăă! Strigase el, disperat, la nevastă-sa.

– Îmbracă-mă în degrab, că mor!

– Calcași în urma ra, Dină, omule?

– ?!

– Te lovi dalacul?

– ?!

– Făcuși brâncă?

– ?!

– Ai sămnu’ holerii, al ciumii or armurarii?

– ?!

– Dar ce-ai atunci?

– Îmi intră un strop de țuică pe gât când trăgeam cu tâlvul din butoiu bisericii pentru meșteri!

– Au, Doamne ia-mă și pe mine! Rămăsei cu opt copii singură! Iote că uitai decorația de când cu turcii, brâu și opincile. Cum să umble el pe-acolo fără ele?

Copiii și ei săriră ca arși drept în mijlocul bătăturii, țipând cât îi lua gura, fără să știe de ce și lipindu-se unul de altul.

– Fă să-mi pui pomană de post și să mă îngropi lângă gardu’ Bisericii, mai în spate nu merit altceva!

– Constantine, ești nespovedit!

Auzindu-și femeia fugi înspăimântat afară și a trecut viitura Jiului oprindu-se drept în poarta preotului Berculescu, peste drum de Hanul Măndoaicei.

– Băi, frate Constantine, băi, pentru lucrul ăsta de nimic mă sculași tu pe mine din somn? Băi nu stric spovedania pe tine! Tu ești mai curat decât Daniil Sihastrul. Du-te-îndărăt și fă Biserica, mănâncă și bea cu oamenii care lucrează acolo că doar bucatele de le chivernisești tot tu le-ai adunat! Nu mai pierde timpul!

Cula Poienarilor și biserica lor

Când anume s-a construit această culă și de către cine? Nu putem știi. Totuși, din documentele vremii aflăm că acel Dincă Poienaru și-a avut aici bunii și străbunii săi, bine înrădăcinați, dintre care amintim pe căpitanul și marele Culcer Barbu Poenarul care, urmărit de turci în anii 1638 (7147) a fugit în Ardeal împreună cu Matei Vodă. Prin anii 1655 (7164), acel căpitan, fiind Mare Culcer sub Constantin Vodă, iarăși, a fost silit să pribegească peste munți. Printr-un act din 2 decembrie 1657 (7166), îl găsim la culă și pe postelnicul Dragotă Poienaru, fiul Căpitanului Barbu Poienarul.

Dar, cu ce bani și-a renovat Dincă Poienaru cula? Ei bine, el avea un arnăut ca îngrijitor, aici, la curte. Pentru rele purtări, l-a alungat pe arnăut de pe proprietatea sa. Acel arnăut, când a plecat, a luat cu sine, pe ascuns, și pe copilul cel mare al lui Dincă, pe Gheorghe. Aceștia s-au făcut panduri ai lui Tudor Vladimirescu, însoțindu-l până la Olt. De acolo, nu se știe de ce, Arnăutul l-a trimis pe copilul lui Dincă înapoi „cu un cal și două perechi de desagi cu bani”. Din acei bani, Dincă Poienaru a reînnoit biserica și cula.

Tudor Vladimirescu și mai târziu Regele Carol I au poposit aici. Regele Mihai I a locuit în multe rânduri în cabana „Mogoș” alăturată, pe timpul războiului, între anii 1941-1945. Cabana fusese construită de către Dumitru Pasăre, cu grinzile, stâlpii și cheile casei lui Antonie Mogoș din Ceauru, pe cheltuiala lui Gheorghe Tătărescu.

Tot aici și-a avut conacul – pe platoul fostei colonii muncitorești – și jupan Dobre Sârbul proprietarul moșiei Poiana pe la anii 1748, cunoscutul ctitor al bisericilor Sfinții Apostoli și Catedrala din Tg. Jiu.

Văpaia morții a cuprins și Cula Poienarilor, lăsându-se demolată de excavatoare.

Pe colina estică a satului Poiana, într-un splendid parc floricol și dendrologic în care eu, într-o plimbare cu mama mea, Paraschiva Munteanu, profesoară în localitate 13 ani, am mâncat căpșuni albe, era biserica Poiana, în formă de corabie, lungă de 11 metri, cu o lățime de 6 metri și cu înălțimea de 5,5 metri până la cupolă. Pe frontispiciu, în mărime naturală era pictat Sf. Mare Mucenic Gheorghe, călare pe un cal alb, ucigând scorpia cu o suliță. Această operă aparținea pictorului Iosif Keber din Târgu-Jiu.

Valea Jiului oferea din tinda bisericii o priveliște de la un capăt la altul. Clopotul bisericii, instalat într-o clopotniță construită din lemn ornamentat cu motive tradiționale, era imprimat cu Sfântul Gheorghe. Era din Italia, adus de Tătărescu însuși și avea în compoziție o mare cantitate de aur.

Povești la Hanu Măndoaicei

Intrarea în Poiana, dinspre miazănoapte, dinspre Tg. Jiu, începea cu un han cunoscut din vechime sub numele de Hanu’ „Măndoaicei”, iar, mai încoace în timp Hanu’ „La uitarea năcazului”. Acest han îl contrabalansase cel din Drăguțești, numit ,,Hanu lu’ Cămărășescu” sau în jurul acelui han, către sfârșitul secolului XIX; mai întâi cu câteva mici gospodării, devenind cu timpul cătun al comunei Iași. La fel, se mai afla „Hanu’ lu’ Fâsu” din Bălcești și „Hanu’ lu’ Mareș” din Roșia. Acestea au luat ființă cu sute de ani în urmă, pe acele locuri unde se adunau drumeții în grupuri mari, spre a putea porni „în sus” ori „în jos” într-o mai mare siguranță, în fața pericolelor ce pândeau „șușeaua mare” și drumurile de pe Puza. Cei ce se încumetau să traverseze acele sălbăticii de unul singur, dacă le era dat să scape cu viață, deși prădați, ajungeau acasă prin grădini, în pielea goală. La Hanu Măndoaicei se mai întâmplau și altele, aici făcându-se și desfăcându-se felurite învoieli sau vânzări de păduri și pământuri arabile dar nici jocurile de noroc și prinsorile n-aveau încetare și nici descântecele cu „Ucigă-l toaca!”

 Așa, prin anii 1931, doi frați Băltărețul din Moi, venind de la București, spre casă după mai mulți ani trudiți acolo, poposind la han și încercându-și norocul-bazați pe dexteritățile învățate și-au pierdut toată agoniseala și hainele de pe ei, dar, la han se adjudecau și logodnicele, așa cum s-a întâmplat cu Costică Tatomir (cantorul), din Stejerei și învățătorul Ion Saragea din Telești. Odată întâlniți aici trebuiau să hotărască cine dintre ei doi să se însoare cu Mărioara lui Constantin Țigărean din Câlnic?

Era în plină iarnă a anului 1922, cu o zăpadă ceva mai sus de burta calului, geruită puternic. Și, cum „focul” inimilor le-a întunecat judecata, deopotrivă, au hotărât bătaia ca mijloc de departajare. După mai multe încrâncenări și lovituri cât mai bine pasate, cu mulți susținători, îndemnuri și prinsori de ambele părți, lupta a încetat cu sorții nehotărâți. Hotărât fusese că cineva, între timp, le dezlegase caii de la stănog, dându-le bice…

La același han poposise spre vară boierul Urdăreanu, în drum spre casă. La intrare, văzându-l pe Victor Blendea, fierarul, i-a cășunat pe el, zicându-i:

– Ieși afară țigane, că acolo-i locul tău!

– Boierule, îngăduie să beau cinzeaca asta de rachiu și plec acușica…, îl rugase Blendea.

– Bă, nu! Pleci acum, îi strigase Urdăreanu, afurisindu-l și aruncându-i rachiul în față.

Neavând încotro și îmbrâncit de vizitiu, bietul om a plecat, dar nu oricum, ci, trecând pe lângă trăsura boierului i-a luat piulița de la una din roți, ducând-o la fierărie.

Plecând de la han, la numai câteva sute de metri, o roată a trăsurii (cea cu piulița lipsă) a ieșit de pe osie făcând deplasarea imposibilă…

– Nu știi un fierar pe-aproape? Îl întrebase boierul pe Dumitru Ungureanu, cu gospodăria de-alături.

– Da, este unul, la a treia casă, în față, pe mâna dreaptă…

Ajuns acolo, vizitiul dă cu ochii de Blendea, cel pe care îl aruncase afară din han, căruia, căzându-i  în genunchi, îi ceru să-i repare trăsura.

Victor Blendea, însă, mai omenos, a pus roata la loc cu aceeași piuliță (trasă nițel prin foc), însă, numai după ce boierul, reîntors la local, își regretase fapta refăcând-i fierarului („țiganului”) cinzeaca cu țuică.

„Moartea” primarului

Rovinariul comunica greu cu comuna Roșia de Jiu fie prin Vadul Cicanilor, mai sus cu 3 km, fie prin Vadul Furduilor dinspre Vlăduleni, în timpul viiturilor ocolul fiind mult mai mare. Geac Renghea era primarul care „încetase din viață de moarte bună”. Mii de oameni veniți din toate împrejurimile, au ținut să fie prezenți cinstindu-i memoria. Pentru praznicul morții lui fuseseră sacrificați o sumă de porci, vaci, bivoli și păsări. Prin urmare, regretatul defunct a fost dus la groapă, prohodit cum se cuvine, s-au rostit discursuri de adio unde preoțimea și dăscălimea își dovedeau calitățile oratorice, date fiind și daniile făcute cu mărinimie de primarul boier, după care, trupul a fost stropit cu vin, s-a coborât sicriul în groapă și s-a bătut capacul în piroane. Dar, minune! Când unul din preoți a aruncat ultima brazdă peste sicriu acostând: „din pământ ai ieșit, în pământ vei merge!”, capacul s-a dat în lături iar trupeșul boier a ieșit afară îndepărtându-se către casă. Scăpate de starea de groază mulțimile s-au așezat la praznicul întins pe ulițe. În capul mesei, boierul a spus: „Am fost trimis îndărăt, în viață, să  fac podu’ peste Jiu și șapte fântâni!” A mai trăit șapte ani, timp în care a îndeplinit „porunca” aceea, unindu-i și bucurându-i pe oamenii de pe cele două maluri ale Jiului lor.

Încercările temerare

Cam pe la înscăunarea Regelui Carol I, Coanda Guran, o minunăție de fată prin istețimea și averea ei, încuviințase părinții că este pregătită de măritat. Dintr-o dată, au pețit-o trei tineri, tot așa, de faimă: Pătru Vladului, Grigore al Linii Șchioapei și Bădoi Pasăre. Dar, cum fiecare dintre ei stârniseră într-un fel râvna fetei, aceasta s-a hotărât să-i departajeze într-un mod mai aparte. Prin urmare, lui Pătru i-a cerut să răznească vițelul (aproape un mânzat) de la vaca Coandei timp de două săptămâni, ducându-l în spate (după grumaz) cam 100 m, până la țarc asemenea domnitorului Grigore Ghica, 1849-1856; Grigore trebuia să se deplaseze din satul lui (Cadalâc) până în capul grădinii Coandei (1,5 km), în mâini, din copac în copac (pe atunci, acolo fusese pădure, zisă „Pădurea mare”); iar, în sfârșit, Bădoi era mandatat ca, în plin gerul acelei ierni (căci, iarna, se petrecuseră acele „suplicii”), să formeze o copcă în gheața Jiului (de obicei, acolo, până încoace spre anii 60 ai secolului trecut, grosimea gheții depășea 30 cm), și să intre în apă prin spărtura aceea unde să zăbovească așa „cât să numeri până la 20”. Dându-le  acele canoane, fata se baza pe adevărul că, mai înainte, în prinsori alți tineri realizaseră deja, asemenea performanțe, fără să-și pericliteze sănătatea, dar, pentru a fi sigură de rezultat, drăcoaica a ținut să fie de față la caznele fiecărui pretendent. După cum s-a dus vestea, toți cei trei flăcăi au îndeplinit porunca fetei. Dar, ea l-a ales pe Grigore al Linii Șchioapei din Cadalâc. Câștigul celorlalți fusese acel capital de imagine câștigat în ochii celorlalte fete dintre care aveau, și ei, de unde alege.

Fii liber prin adevăr și căință!

Este încă în amintirea oamenilor podul de peste Jiu la care ducea drumul  ce pornea de la han spre apus către localitățile Bălăcești, Vârț, Stejerei, Pinoasa, Roșia, Timișeni, Mătăsari, pod bine construit dintr-un lemn puternic și având la mijloc un portal gorjenesc pe care erau dăltuite cu litere chirilice „Fii liber prin adevăr și căință!”31

Anii 1955, 1956 și 1958

Și pentru că nu mai sunt fapte de-o vreme încoace se cuvine a rămâne menționate ca intrate în legendă realizările unor ani a căror istorie suntem departe de a o putea scrie:

În 1955 sediul Întreprinderii Miniere Rovinari, înconjurat de magazia de materiale, de atelierul mecanic, uzina electrică și un corp de barăci cu utilități industriale, cu silozul de 500 tone, ce prelua cărbunele din carierele miniere Balta Unchiașului, Cicani, Beterega și Gârla înlocuia curțile boierilor Burdușești, a prefecților Căprescu și Popescu demonstrând că vremurile și oamenii trec.

În 1956 a apărut calea ferata între Tg-Jiu și incinta I.M. Rovinari

În 1958 s-a dat în folosință D.N.66 ce lega Tg. Jiu de Craiova 27.

Uriașul darnic Gheorghe Tătărescu (1886 – 1957)

Pentru că Fabrica de Confecții, Fabrica de Țigarete, Fabrica de Cărămidă, Uzina Sadu, Fabrica de Marmeladă și topitoria de cânepă din Vădeni, Sanatoriul Suseni-Dobrița, calea ferată Bumbești-Livezeni, refacerea drumului „Transalpina” (Novaci-Sebeș), școli, drumuri, poduri peste râuri (peste Jiu la Poiana, Vlăduleni, Peșteana-Jiu și peste Șușița, Jaleș, Bistrița, Tismana și Motru trebuiau să poarte un nume și erau legate de un uriaș darnic, li s-a spus simplu, Gheorghe Tătărescu (fost prim-ministru al României). În ceea ce privește „Drumul Regelui”, șoseaua care lega localitățile: Tilișca, Poiana, Jina, Dobra, Șugag, Tău, Oașa, Obârșia Lotrului și Novaci a fost construită în anii 1934-1939 și, inaugurată în prezența regelui Carol al II-lea, în anul 1939. Învățat de mic cu arta oratoriei iată ce discurs avea Tătărescu în 20 noiembrie 1935: „Florile vieții mele sunt la București, dar tulpina și rădăcinile sunt în Gorjul meu drag (…), cunosc nevoile acestui județ sărac în averi dar bogat în suflete. Cred că nu voi abuza de această țară, dacă voi aduce de acolo de unde e de prisos, aici unde e sărăcie!”

„Asul” României și Statuia Aviatorilor din Constanța

Recordurile absolute n-au fost străine gorjenilor. Astfel aviatorul român Romeo Popescu (1898 – 1931), fiu al Rovinariului, a fost deținător a trei recorduri naționale de zbor: de altitudine, de distanță în circuit închis și de durată de zbor. În august 1927, pilotând un avion Gourdou Lesseur urcă până la 9403 m, stabilind recordul de altitudine al României, recordul mondial fiind de 11 700 m. În anul 1928 participă la concursul Micii Antante și Poloniei, la care au participat 22 de echipaje din România, Iugoslavia, Cehoslovacia și Polonia. În octombrie 1928, pilotând tot avionul Gourdou realizează un nou record de altitudine, de 10 618 m. În zilele de 11 și 12 octombrie 1930 zboară cu un avion Farman pentru pasageri al aviației civile 3800 km în 20 de ore și 50 de minute, realizând recordurile naționale de distanță, respectiv de durată de zbor în circuit închis. Acesta s-a specializat în tehnică aviatică la Oxford și în Franța după care a pus bazele „Școlii românești de bombardament” al cărui comandant a fost și a „Școlii de hidroavioane” din Constanța, zburând cel dintâi cu hidroavionul „Geta”. Un monument dedicat acelei fapte memorabile străjuiește municipiul Constanța.  
Ec. dr. Victoria Stolojanu-Munteanu, Asociaţia Națională Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala Județului Gorj. 





Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.