Fondat: 2015, Ion Cilica-Deaconu

ISSN: 2458-097X

ISSN-L: 2458-097X

Cotidian de informare, anchetă și comentarii

vineri 11 ianuarie, 2019

Capitolul I

5. Baia de Fier

Peștera Muierii

Există două versiuni care, susțin localnicii, ar sta la baza denumirii peșterii cu apelativul de „Muierilor”. Prima spune că în trecutul istoric, atunci când fumul focurilor de alarmă chemau bărbații în putere să apere țara de năvălitori veniți de aiurea, femeile luau în grabă copii și bătrânii pentru a se adăposti în peștera pe atunci numai de ei știută, unde rămâneau ascunșii până la trecerea urgiei. A doua versiune susține că denumirea de Peștera Muierii ar veni de la faptul că în zilele uscate de seceta verii, mai aprigă pe calcare decât în alte părți, femeile se așezau să toarcă lâna la gura cavității peșterii, unde aerul ce răbufnea din interiorul ei le-ar fi ușurat mult munca de răsucire a firului. Unii susțin că obișnuiau să pătrundă chiar și mai spre interior unde, în gurile de apă, puneau inul și cânepa la topit.15

Incursiune în Cuaternar

S-a întâmplat demult, cu mult înainte de era noastră. Parcă născut din apele Lacului Getic și îmbrățișat de valuri urca încet spre zori de zi globul de flăcări încă inofensive al soarelui. Pe o stâncă a falezei înalte de calcar, colorată de raze într-un roz sidefiu, câțiva pescăruși cu rouă în aripi priveau somnoroși la acest miracol al unui nou răsărit. Dincolo de faleză se întindea în ondulări abia perceptibile un platou pe care soarele se înălța și țesea din urzeala copacilor un hipnotizant covor de umbre și lumini. Ziua ce se revărsa peste el se anunța toridă, iar pe cerul încă violet spre miazănoapte nu se zărea nicio scamă de nor. Ceva mai la dreapta de ridicătura pe care picoteau pescărușii, bolborosea monoton apa unui pârâu a cărui albie, deschisă spre faleză, se îngusta mai la deal într-un canion. Părea că nimeni și nimic nu ar tulbura acest ritual  al începutului de zi și totuși, ca la un semnal, pescărușii începură să se  agite lungindu-și nefiresc gâturile și răsucindu-și capetele, ca și când ar fi vrut să asculte un sunet îndepărtat, încă de neauzit. În jurul lor, totul amuțise de parcă întreaga suflare a platoului ar fi încetat să existe. Brusc, doar fâlfâitul aripilor în bătaia aerului neînsoțit de nici un alt zgomot făcea liniștea acelor secunde și mai apăsătoare. Se roteau ca luați de un vârtej, în cercuri largi, neîndrăznind să revină la pământul pe care îl părăsiseră. La început a fost o abia simțită vibrație a scoarței, ca o ușoară tresărire dintr-un somn adânc. Aproape instantaneu, însă, dinspre străfunduri se porni un vuiet înăbușit, în timp ce totul în jur începu să se legene într-un balans nefiresc. Apa lacului, clocotind în valuri înspumate izbea faleza din care blocuri mari se desprindeau în scrâșnete și pârâituri de neînchipuit. Copacii își clătinau coroanele în gemete prelungi în timp pe întinsul platoului, scuturat de convulsii telurice, sute de animale cuprinse de panică alergau fără direcție, într-un iureș de nestăvilit … Totul a durat mai puțin de un minut. Apoi zbuciumul pământului a încetat, pescărușii au coborât din nou în cuiburile lor iar ceva mai târziu s-au potolit și celelalte viețuitoare. Soarele, ridicat acum la câteva sulițe, mângâia cu razele lui rănile cataclismului. Platoul, aparent neschimbat, era acoperit cu copaci dezrădăcinați sau râmași în poziții nefirești iar faleza lui apărea acum mai înaltă, deoarece apa lacului, scursă undeva aiurea, dezgolise umerii malului încărcați de alge. De-a lungul albiei râului, o diaclază adâncă brăzda calcarul din peretele căruia acum, spre apa gâlgâind în făgaș nou, câteva izvoare își răsfirau șuvoaiele. Era timpul în care pământul se pregătea să intre într-o nouă perioadă pe care geologii au numit-o Cuaternară. Peștera Muierilor nu se născuse încă, dar ultimele mișcări tectonice de atunci, care au definitivat structura morfologică a locurilor, dându-le o geometrie a formelor pe care le întâlnim și astăzi, ce-i drept modelate în timp, au creat și cele necesare apariției ei: o reactivare a unei fracturi mai vechi a calcarelor de-a lungul căreia apele pârâului Galbenul au continuat să sape milimetru cu milimetru la cheia de mai târziu.  Clepsidra timpului, răsturnată de noua perioadă, a mai scurs peste întinderile platoului calcaros aproape un milion de ani. Abruptul dinspre sud al lui nu mai era acum o faleză, căci apele Lacului Getic, alungate de ridicările scoarței, lăsaseră în urmă o înșiruire de culmi acoperite de tufișuri țepoase zgribulite în bătaia vânturilor aspre, ce aduceau dinspre nord, tot mai insistent, valuri de frig și vifornițe. Vara era scurtă  și rece iar apele pârâului umbrite de pereții verticali ai cheii rămâneau mai bine de jumătate din an ferecate de suflarea gerului ce le transformase în jerbe  sticloase. Sus, pe culmile înalte ale munților, se cuibăriseră în circuri abia schițate, ghețari ce se revărsau spre văi, într-o alunecare lentă, torente nesfârșite de zăpadă. A fost prima și cea mai lungă perioadă glaciară ce a durat peste 400.000 de ani, după care vânturi mai blânde au descătușat pâraiele ce curgeau vijelios la vale, umflate de apa provenită din topirea troienelor ce păreau veșnice. Scurt timp după, nici 50.000 de ani, o nouă răbufnire de gheață avea să se abată peste platou, încărcându-l cu nămeți de zăpadă. Aproape 100.000 de ani frigul a continuat să fie stăpân, apoi treptat clima s-a îmblânzit din nou, apele ploilor continuând să sculpteze harnice calcarul, transformându-l cu fiecare mileniu tot mai mult în spinări rotunjite, despărțite între ele de chei adânci și prăpăstioase. În versantul drept al Galbenului, acolo unde prindea forme tot mai semețe culmea Măgurii, câteva dintre descărcările de apă spre albia pârâului începură să susure din cavități lungi, largi, cunoscute azi sub numele de Peștera Pârcălabului și Peștera Corbului. Cele două glaciațiuni ale începutului de cuaternar au fost trecute în istoria evoluției pământului sub denumirea de Grunz și Mendel iar momentul mai cald dintre ele a fost numit de specialiști Gunzmindel. Până la cea de-a treia glaciațiune, numită Riss, a urmat un lung interval cald, interglaciarul Mindelriss, cu o durată de peste 200.000 de ani. A fost timpul în care conjunctura de ansamblu a factorilor climatici teoretici și litologici au determinat nașterea miracolului de aici: Pestera Muierilor. Incompatibilitatea  calcarului masiv născut în marea Tithonic-Neocomiană de a se modela în cute a făcut să răspundă presiunilor tectonice în ridicarea scoarței printr-o fracturare în blocuri care adeseori, sub influenta gravitației, au alunecat peste sedimentele mai noi. Aici, între culmile Şarubei și a Măgurii, planul facturii prezintă o ușoară abatere de la verticala locului spre Vest, care se accentuează de la Nord spre Sud. Acesta a fost unul dintre elementele determinante care au favorizat formarea peșterii. Pârâul Galbenul și-a scurs la început apele de-a lungul zonei de discontinuitate a masei de calcar provocată de ruptură, adâncindu-și albia inițial pe direcția acestui plan. Debitul lui, nu atât de mare pe cât era de constatat, fiind alimentat continuu din ghețarii rămași încă un timp pe crestele înalte ale Parângului, săpa cu insistență în patul de curgere transformând tot mai rapid malurile în versanți abrupți. Dar, pentru că adâncirea albiei se făcea corespunzător gravitației de verticala locului, pârâul a abandonat planul fracturii, care era înclinat, instalându-și patul direct pe calcarul masiv.  În acest fel, apele izvoarelor din peretele drept al cheii, pentru a putea ajunge la șuvoaiele din matcă, erau obligate acum să traverseze linia de falie. Se pierdeau tot mai mult însă de-a lungul planului de ruptură, sfârșind până la urmă prin a fi absorbite cu totul, apele pârâului infiltrate și ele pe căi subterane începuseră deja opera de săpare a cavității care mai târziu va fi numită „Peștera Muierilor”. Spre sfârșitul interglaciarului, crivățul de miazănoapte a început din nou să cearnă nesfârșite zăpezi peste întinderile de calcar. Peste 100.000 de ani undele apelor rămâneau ferecate mai bine de două anotimpuri din patru, iar suflarea gerului era parcă mai rece și mai uscată ca în alte dăți. Apoi tăria soarelui a alungat iarăși zăpezile spre Nord și vreme de 75.000 de ani florile verii și-au deschis iar corola pe țancurile Măgurii. Peșterile Corbului și Pârcălabului, cu portalurile deschise spre răsărit, erau acum uscate iar apele Galbenului, strecurate în spărtura calcarului, săpaseră un culoar ce șerpuia pe sub munte spre poarta dinspre Sud a cheii, unde se întorceau din nou să se unească cu suratele lor de la lumina zilei. Unele apucaseră drumuri mai scurte și reveneau la albie prin gura Porții Altarului din care susurau fericite spre râu. O poveste…  Într-o zi mohorâtă și ploioasă, coborî de pe culme spre gura peșterii Corbului o familie de lei. Adăpostul era trainic și cald. Pe când leoaica se tolăni într-un ungher, el, stăpânul, rămas la intrare își anunța prezența printr-un răcnet pe care ecoul îl rostogoli amenințător până dincolo de porțile cheii. Mai zăbovi  un moment, parcă așteptând un răspuns, apoi, cu pași felini, coborî spre pârâu la prima lui vânătoare pe aceste locuri. În același timp, furișându-se ca niște umbre pe după tufișuri, câteva hiene se strecurară pe urmele lui. Destul de puternice ca să vâneze și singure, preferau totuși resturile de hoituri rămase de la ospețele leului, pe care și le împărțeau într-o veșnică ciondăneală cu vulturii și corbii. De obicei, ieșeau după hrană mai mult spre seară, ziua preferând răcoarea peșterilor din versant, ce le foloseau și ele ca adăpost. Acum pășeau prudente pe urmele leului care, ajuns la pârâu, se oprise o clipă, adulmecând aerul. De undeva dinspre poienile din amonte de chei, vântul aducea până la nările lui mirosul abia perceptibil dar sigur, de cerb. Mai puternice decât ele, simți însă și duhori iuți de urs, care îl făceau să ezite. Dar foamea, sfâșiindu-i-i tot mai dureros măruntaiele, îl împingea înainte. O apucă chiar pe lângă firul apei, călcând atent pe sub peretele abrupt, până în dreptul locului unde valea, lărgită ușor, reprimea, din poarta altarului, o parte din apele pierdute prin ponorul de la intrarea în chei. Aici instinctul îl făcu să se oprească, deoarece simțea ursul la câțiva pași. Vântul care bătea dinspre munte excludea posibilitatea ca să fie simțit și el, dar riscurile erau prea mari. Renunță și se întoarse pentru a-și încerca norocul în altă parte. Dacă ar fi fost un singur urs nu s-ar fi temut, dar știa că rareori se întâmpla acest lucru. Și într-adevăr, dincolo de poartă, într-o sală spațioasă sălășluia de câteva generații, fără ca nimeni să o fi deranjat vreodată, o familie de urși. Erau animale puternice, a căror talie, când se ridicau în picioare, depășea adeseori doi metri și jumătate. Labele din față le aveau mai lungi față de cele posterioare, fapt care îi ajuta să se cațăre cu multă ușurință pe stânci. Maxilarele le aveau puternice și înzestrate cu canini mari și ascuțiți, pe care însă rareori ii foloseau la sfâșiat, căci erau la fel precum cei de azi, omnivori, preferând rădăcinile și fructele suculente, fără însă a renunță la pradă. Proeminența oaselor frontale le făcea mai accentuată linia botului iar adăpostul lor preferat era peștera în care curgea un pârâu și în care locuiau două-trei familii la un loc. Acum, în fața intrării, ursoaica întinsă la soare suporta răbdătoare giumbușlucurile celor doi pui ce se zbenguiau pe lângă ea, iar alături, frecându-se insistent de o proeminentă a calcarului, un urs uriaș și bătrân privea nepăsător la hârjoana lor. Cu fiecare an ce trecea, puterile îl părăseau și îi venea tot mai greu să urce colina după hrană. Înainte de apusul soarelui se strecură anevoie în peșteră iar a doua zi nu mai reveni. Nu a ieșit nici în zilele următoare. Ursoaica a mai stat un timp, apoi și-a luat puii și a plecat să-și caute alt adăpost, cel puțin până când hienele vor albi oasele tumefiate ale bătrânului urs. O luă agale în josul râului, și, la ieșirea din chei, urcă coasta până în dreptul gurii din aval a peșterii,  prin care un pârâu anemic își răsfira apele. Se opri la vreo cinci metri de intrare și, cu botul ridicat, adulmecă iscoditor înspre ea. Se părea că noul adăpost era liber, căci mirosul de vulpe ce îl simți venind dinspre peșteră nu era de natură să o îngrijoreze. Intră totuși cu prudență înăuntru și începu să-i inspecteze fiecare colț. Pârâul subteran avea ape puține la ieșire, deoarece la vreo treizeci de metri în interior cea mai mare parte a lor se abăteau spre peretele din stânga unde, printr-o galerie îngustă, se prăbușeau cu zgomot într-o cascadă spre nivel inferior, pe care alte despletiri ale șuvoaielor, undeva spre gura din amonte, începuseră să-l sape în străfunduri, părăsind astfel tot mai mult traseul culoarului de sus. Ceva mai la stânga căderii de apă, ursoaica găsi o sală mică și caldă. Hotărî să-și facă aici culcușul. Scormoni cu ghearele în jur pământul nisipos și își săpă o groapă nu prea adâncă, în care se întinse pe o coastă pentru a-și alăpta puii flămânzi. A doua zi, odată cu răsăritul soarelui, o luară fără grabă de-a lungul coastei spre niște tufe de zmeură. După câțiva pași, se opri însă nedumerită. Zefirul dimineții ce bătea dinspre câmpie îi aduse în nări un miros care nu semăna cu nici unul din cele cunoscute până atunci. Întoarse capul pentru a încerca să-l distingă mai bine și abia atunci zări, strecurându-se printre copacii pădurii din apropierea râului, niște ființe ciudate. Erau aproape golașe și se mișcau cu sprinteneală, purtând în mâini niște bețe lungi și drepte la capătul cărora străluceau în soare un soi de pietre galbene și ascuțite. Le vedea pentru prima dată și ar fi trebuit să nu se teamă, căci nimeni nu îndrăznise vreodată să-și măsoare puterile cu ale ei. Și totuși, instinctul îi cerea prudență. Cu un mormăit scurt își chemă puii și se întoarse în grabă la peștera unde se simțea în siguranță. Tot spre peșteră se îndreptau însă și acele ființe care, atunci când o zăriră, începură să alerge cu iuțeală,  scoțând chiote și aruncând cu putere spre ea acele bețe ce spintecau aerul în șuierături prelungi. Puii, înnebuniți de spaimă, alergară spre întunericul ocrotitor, dar greșiră drumul și căzură în șuvoiul de apă care îi rostogoli fără întoarcere spre hăurile din adânc. Refugiată în sala în care își săpase culcușul, ursoaica mormăia înfundat privind țintă spre geana de lumină de la intrare, dincolo de care rămaseră agresorii. Urmă o lungă pauză. Liniștea de afară nu prevestea nimic bun. După un timp, în aerul din jurul ei începură să plutească nori de fum înecăcios și usturător. Spre interiorul peșterii nu putea înainta, deoarece ceva mai încolo tavanul cobora până aproape de oglinda apei. Cu ochii injectați de fum și furie, se văzu nevoită să iasă din nou la lumina zilei. Aruncat cu putere de undeva de sus, un bolovan colțuros o izbi în cap, amețind-o. Cu răcnete înfiorătoare, se ridică în picioare orbită de sângele ce îi șiroia peste ochi. În acel moment, răsărită ca din pământ, apăru lângă ea una dintre acele ființe care, cu un strigăt de triumf, îi înfipse cu putere sulița în piept. A fost o imprudență pe care o va plăti scump,  căci, cu ultimele-i puteri, ursoaica îl apucă între labele-i uriașe și se prăbuși odată cu el într-o ultimă zvârcolire. Nici vânat, nici vânător nu aveau să se mai ridice vreodată … Spre seară, blana ursoaicei, încă pătată de sânge, acoperea trupul unuia dintre vânători care sărbătorea, împreună cu ceilalți, dansând în jurul unui foc, succesul vânătoarei de peste zi. La un moment dat, din grupul acela cuprins de delirul victoriei se desprinse o femeie cu un copil ce-i adormise în brațe. Se aplecă spre foc, apucă o creangă de brad, pe care rășina sfârâia în flăcări albăstrui, și, cu pași hotărâți, se îndreptă spre gura peșterii. În fața portalului se opri un moment, parcă măsurându-i înălțimea, și, cu toate că era mult mai înalt, decât statura ei, trecând pe sub el, se aplecă ușor. Lumină în jur pentru a găsi un loc uscat și, după o scurtă cercetare, ajunse în sala în care ursoaica își făcuse culcușul. Înfipse creanga aprinsă într-un intrând al peretelui, apoi, obosită, își așeză jos copilul și se întinse alături de el. După câteva clipe, Peștera Muierilor va ocroti pentru prima oară somnul a două ființe pe care cercetătorii zilelor noastre le vor numi Homo sapiens neanderthalensis.

În ziua următoare, unul dintre bărbați luă blana ursoaicei și începu s-o curețe cu ajutorul unor răzuitoare din piatră. O întinse apoi să se usuce la soare pe o stâncă din apropiere. Ceva mai încolo, un altul curăța coaja unor crengi drepte de alun cu o piatră ascuțită. Lângă el avea pregătite câteva vârfuri de suliță, tot din piatră, bătând în reflexe gălbui, pe care urma să le fixeze la capătul crengilor cu ajutorul unor fâșii subțiri din piele. Va avea în curând nevoie de ele căci la marginea râului fuseseră văzute urme proaspete de leu. Dintr-un cotlon al peșterii răzbea până la el ciocănitul ritmic al unui meșter cioplitor care feţuia unelte noi dintr-o piatră luată de pe malul râului. La marginea pădurii, o femeie, cu o săpăligă de os în mână, scormonea pământul și aduna cu atenție tuberculi rotunzi pe care câțiva copii așezați în jurul ei îi ronțăiau cu vădită plăcere. Femeia intrată în peșteră să se odihnească peste noapte, ieși acum ținându-și în brațe copilul ce se juca cu o sulă ascuțită din os. Așeză copilul pe iarbă lângă blana ursoaicei și, luându-i sula din mână începu să găurească, cu multă îndemânare, marginile blănii … Așa a început încă o zi din vara anului 96.739 î.e.n., prima în care Peștera Muierilor a fost ridicată la rangul de locuință a omului acelei epoci rămasă în istorie sub denumirea de Paleoliticul mijlociu sau Musterian … Sub acoperișul  dinspre sud al galeriei, mai caldă aici decât spre capătul ei nordic, deschis spre bătaia vânturilor reci ce coborau dinspre munte, și-au dus traiul câteva zeci de generații de neanderthalieni, oameni preistorici, scunzi de statură, dar robuști, cu fruntea teșită și îngustă, pierdută în arcadele ochilor mult ieșite în afară. Deasupra unei guri cu maxilarul puternic, abia se distingeau-dintre obrajii zbârciți  chiar și la cei mai tineri- un nas turtit la rădăcina căruia străluceau ochii de o formă aproape rotundă. Peștera își urma însă implacabil cursul evoluției ei și, după un timp, apele  au abandonat etajul de sus. Mai reveneau din când în când, ca o răbufnire la viituri, dar rămâneau puțin și se scurgeau apoi în grabă spre nivelul de jos, unde o altă galerie prindea contururi tot mai evidente. Atunci când pârâul subteran s-a retras definitiv în noua lui matcă, oamenii au părăsit peștera. În urma lor, hienele au început să scormonească cotloanele încăierându-se pentru câteva petece de blană putrezită. Un urlet venit de afară le potoli însă îndârjirea iar atunci când, prelungiți în umbrele lungi de lumina ce pătrundea prin portalul intrării, își făcură apariția  primii lupi, și-au dat seama că e mai prudent să abandoneze locul. Vreo câteva veri haita de lupi a stăpânit gura peșterii, până când una dintre ultimele familii de lei, prezența lor fiind din ce în ce mai rară prin aceste locuri, i-a alungat.  Vor rămâne aici și leii puțini ani, deoarece crivățul de miazănoapte a început iarăși să rostogolească spre Sud vijelii de zăpadă. Odată cu el, în cotloanele mai calde ale galeriei nivelului inferior, prin care mai curgea încă apa Galbenului, își căutară din nou adăpost urșii. Începea ultima glaciațiune a cuaternarului, Wurmul, care a fost ceva mai scurtă, cam 65.000 de ani, dar la fel de aspră ca și celelalte. Iernile lungi și geroase făceau crăpături adânci în pereții de la gura peșterii și în versanții cheii din care, în scurtele dezmorțiri ale verii, bolovani mari se desprindeau rostogolindu-se cu zgomot în apa puțină a Galbenului. Într-o toamnă, ca de obicei timpurie, peste urșii abia intrați la hibernare, se abătu din nou, cu fum și sulițe, cu chiote și bolovani, o ceată numeroasă de oameni care au luat iarăși în stăpânire peștera. Câteva zile la rând, din intrândurile și găurile ascunse ale galeriei răzbătea mârâitul înăbușit al hienelor ce-și disputau zgârciurile de pe oasele urșilor,  pe care le abandonau pe unde se nimerea. Primăvara anului 10.413 î.e.n. a fost, se pare, cea mai bogată în zăpezi. Până spre sfârșitul ei, troienele mari și nesfârșite se așezau fără contenire pe țancurile Şarbei și ale Măgurii, de parcă ar fi vrut să niveleze abruptul văii. Oamenii, claustrați  în peșteră de nămeții ce-i acoperiseră intrarea, se mulțumeau cu câte o vulpe sau hienă pe care le prindeau în lațuri de piele,  puse pe la strâmtori de galerii. După un timp însă, ninsoarea s-a oprit şi un ger aspru a încorsetat totul în platoșe de gheață. A început apoi să bată dinspre sud o ușoară adiere caldă, în spatele căreia au apărut, tăvălugi de nori grei și plumburii. Într-un târziu,  furtuna se potoli și o ploaie măruntă topea ultimele petece de zăpadă iar pâraiele se umflau continuu într-un zbucium de nedescris. Speriați de clocotul tot mai amenințător al apelor ce țâșneau prin toate găurile pereților, oamenii au ieșit alergând cu spaimă spre culmile înalte ferite de urgie. Galbenul, revărsat din matca devenită neîncăpătoare, curgea vijelios și înspumat iar în undele lui tulburi se zbăteau fără scăpare mistreți și căprioare, lupi și hiene și alte vietăți surprinse de năvala puhoaielor. Înspăimântați și ei de acest iureș al naturii dezlănțuite, urșii, abia treziți din hibernare, s-au lăsat conduși de instinctul lor de apărare, refugiindu-se  tot în peștera unde de sute de generații erau obișnuiți să-și caute adăpost,  pentru a se feri de arșiță sau de frig, pentru a dormi somnul lung al iernii, ori pentru a naște. Acolo i-a surprins volbura neiertătoare a apelor venite peste ei, amestecându-i într-o cumplită rostogolire de crengi și bolovani. Niciodată, de atunci, în undele relimpezite ale Galbenului, reintrat în matcă, nu avea să se mai oglindească silueta maiestuoasă a celui care a fost Ursus spelaeus. Drama dispariției lui dintre viețuitoarele pământului avea să fie prinsă peste milenii într-un mesaj de mineral sângeriu născut în Sala Roșie a peșterii,  pe seama oaselor lui descompuse. Veacuri la rând apoi, Peștera Muierilor nu a mai fost folosită decât vremelnic, ca adăpost pentru lupi și vulpi. Când, cu câteva sute de ani înainte de epoca care mai târziu va fi numită a bronzului, la gura ei dinspre Sud a poposit un păstor cu turma lui. Galeriile ei aveau să-l primească îmbrăcate în haine noi, înzorzonate cu dantele și ciucuri de cristal. În etajul de jos, despărțit în două de grămezile de nisip, pietriș și argilă aduse de viituri, a mai curs un timp apa doar în partea nordică, unde se aduna în cavități adânci de forma unor pâlnii, prin care era sorbită într-o mișcare turbionară. Se întâmpla așa, deoarece posibilitatea de infiltrare a apei în străfundul lor era mai redusă decât ceea ce primea din pârâul Galbenul prin ponorul de la suprafață. Păstorul nu avea să treacă nici el mai departe de sala în care, cu secole în urmă, se adăpostiseră și strămoșii lui. Construi un țarc din nuiele în jurul intrării și, odată cu asfințitul soarelui, își adună caprele pe care le mulse pe rând, adunând laptele în niște străchini grosolane din lut zgrunțuros, înnegrite de fum, încât doar o rudimentară ornamentație în creangă de brad le făcea ceva mai atrăgătoare. Când termină, apucă un fel de ceașcă cu toarta înălțată, o umplu cu lapte proaspăt și ieși în gura peșterii,  privind asfințitul. Îi plăcea locul acesta, fiindcă de aici putea cuprinde într-o singură privire unduirea mișcătoare a pădurilor dinspre râu, alterând cu ochiurile de poieni, sângerii acum de arămiul razelor în crepuscul. După alte câteva sute de ani, un strănepot de-al ciobanului avea să adăpostească peste noapte în încăperea lui din peșteră o rudă mai îndepărtată ce trudea la scosul fierului dintr-un pământ roșcat pe care îl ardea în niște vetre undeva mai sus de cheie. Aveau să cinstească împreună o băutură rubinie, dulce-acrișoară, ce-ți făcea chef de vorbă, pe care oaspetele o turna cu atenție dintr-o amforă cu o inscripție străină, pe care o primise de la o cunoștință a lui în schimbul unor scărițe din fier. A doua zi în zori, în semn de mulțumire pentru găzduire, dărui ciobanului vasul cu ceea ce mai rămăsese în el. Apucă calul de căpăstru și coborî spre râu pentru a lua poteca cheii ce șerpuia pe sub pereții abrupți spre poarta ei dinspre munte, dincolo de care se aflau vetrele de foc. Spre câmpia  acum cu pădurile tunse, se distingeau tot mai clar câteva bordeie de pământ din hornurile cărora, abia zărit, se deșira spre cer un fum ce părea încă adormit. Aici, în urma celui plecat, păstor şi peșteră, legați printr-o simbioză ce dăinuia de veacuri, așteptau răsăritul pășind odată cu el spre timpurile noi ale istoriei scrise. Sub aspectul cronologiei istorice, povestirea imaginată mai sus se oprește la a doua etapă a fierului, Latene-ul dacic, adică cu cca 2.000 de ani în urmă. A fost ultima etapă în care se atestă, prin datele istoriei nescrise ale arheologiei, o locuire a omului în peșteră. Este greu să se specifice dacă această locuire a fost permanentă sau sezonieră, dar, datorită cioburilor ceramice și obiectelor de fier găsite, se poate afirma că a fost sigură. La fel de sigur este și faptul că, locuită sau nu, peștera a rămas în continuare un principal loc de refugiu al oamenilor din partea locului. Botezarea ei cu apelativul „Muierilor” se presupune că ar fi avut loc pe la mijlocul Evului Mediu, iar obiceiul de a se ascunde de dușmani în ea pare să se fi păstrat până în zilele noastre. Bătrânii povestesc că acest lucru s-ar fi petrecut și în timpul Primului Război Mondial. Începând cu anul 1870, se deschid însă, pentru cavitatea carstică din cheia Galbenului, porțile unei noi istorii. A fost momentul când Alexandru Odobescu pomenește de ea pentru prima oară, într-un document scris, citând-o în cunoscutul lui chestionar arheologic. De la această dată, Peștera Muierilor părăsește sfera anonimatului, devenind unul dintre cele mai importante obiective speologice de cercetare științifică complexă din țară și din Europa.17.

Dealul și drumul calea Muierii

Legenda povestește că, demult, un păstor cu nevasta lui au coborât cu oile la iernat, spre câmpiile mai calde ale Dunării. Către primăvară, tocmai când mugurii pomilor plesneau a chemare înapoi spre munte, femeia i-a născut un flăcău zdravăn și frumos ca rupt din soare. Oricât de mare ar fi o bucurie, tot mai încape și câte un necaz pe lângă ea, pentru că o tradiție și mai veche decât legenda oprea femeia să traverseze vreo apă în perioada lehuziei. Dar dragostea cea veșnic făcătoare de minuni i-a dat puteri sporite nevestei de cioban, care, cu copilul în brațe, a apucat calea dealurilor dintre râuri și așa a ajuns cu bine acasă, fără să treacă peste vreun pârâu, spre bucuria bărbatului și fericirea familiei. De atunci, unuia dintre dealuri, aceluia pe care femeia poposise ca să-și alăpteze copilul, i s-a spus “al Muierii“. Cât despre poteca ce șerpuiește de-a lungul colinelor, astăzi uitată sau despletită în altele, puțini o mai știu sub numele de Calea sau Drumul Muierii.

Râul Rudii și Boțoța

Prin Cernădia curge apa  Boţoţa, care, unindu-se cu altă apă “râul Rudii”, în centrul Cernădiei, se varsă în râul Galbenul, la hotarul între Bumbești-Pițic și Cernădia, la o distanță de 4 km de centrul Cernădiei. O altă apă care udă Cernădia  și formează, în același timp, hotarul ce o desparte de comuna vecină Baia de Fier, este pârâul Cernăzoara, care izvorăște din plaiul numit Pleșa și se varsă în Galbenu în comuna Bumbești-Pițic. Cele două râuri, râul Rudii și Boţoţa, care trec prin Cernădia, datorită faptului că toată apa iese odată din pământ în întregime (în vechime mișcând și două mori primitive  pe vadurile lor), nu îngheață niciodată, fiind râuri calde față de apele din comunele vecine, ca Gilortul din Novaci și Galbenul din Baia de Fier, care sunt înghețate aproape tot timpul iernii.

Legenda Cernădiei

Se spune că, pe când acest ținut încă nu cunoștea stăpânirea omenească, iar întunericul pădurilor se întindea pe unde sunt așezate azi gospodăriile cernăzenilor, au sălășluit cei trei frați veniți cu turmele lor din Voineasa, de peste munte. Acești frați, pe numele lor Buicea, Bercea și Vlad, au dat naștere celor trei sate care le poartă numele: Buicești, Berceşti şi Vlădoi. Frații și-au durat primele lor locuințe pe locul unde astăzi se află livezile și pășunile cernăzenilor, actuala vatră a satului fiind  atunci împădurită. De altfel și numele Cernădia este de origine slavonă și arată același lucru: Cernădia vine de la cuvintele slavone “ciornoe”, care înseamnă “negru” (întunecime” și “deni” care înseamnă zi). Cernădia s-ar traduce, prin urmare “zi neagră”, “zi întunecoasă”, fapt adevărat, pentru că lumina soarelui nu putea pătrunde prin desișul pădurilor seculare care ocupau cândva ținutul Cernădiei. Cu timpul, pădurile au fost tăiate și împinse mult spre plai, iar locul lor a fost luat de gospodăriile țărănești, care în decursul timpului s-au mutat din ce în ce mai spre nord, vechea vatră a satului rămânând, cum este şi astăzi, teren de fânețe pentru vitele locuitorilor. Cernădia este astfel formată din moșneni. Stăpânirea devălmașă era o rămășiță a proprietăților gentilice, păstrată dinaintea ocupației romane care a supraviețuit până în zilele noastre, deși a fost prigonită de legile moderne de la 1865 și 1910, când s-a votat Codul silvic. Urmași ai “moșilor lor din vechime” prin diferite danii domnești s-au așezat pe aceste locuri. Moșii din care se trag locuitorii Cernădiei sunt cei trei, urmașii lor fiind: Vlădoi, Bercești și Buicești. Din vechime, numele acestor moși au fost păstrate cu sfințenie din generație în generație. Astfel, în satul Vlădoi au fost moșii: Rusu, Mitulescu, Gărdescu, Turlea, Hamzu, Gângulescu; în Buicești au fost: Udrescu, Buicea, Mâţan, Vlăgea, Budurescu, Băra și alții; în Berceşti au fost: Pătruţescu, Bercescu, Zaharescu, moșii Mircești etc. Acestor “moși“ li s-a dat prin zapise vechi așezare în țară, unde s-au format  cele trei sate din Cernădia, precum și stăpânire în munți, care se întinde spre Nord până peste valea Lotrului, la hotarul vechi al Ardealului. Pădurile acestor munți au fost și mai târziu adăpostul haiducilor Măniţă, Dăianu, Iancu Jianu și alții, care-i urmăreau pe cei bogați și îi jefuiau, iar banii și obiectele de valoare le împărțeau săracilor.

Lotru și Latorița

Râurile Lotru și Latorița poartă numele a doi tineri a căror dragoste înfiripată la nedeia de la fântâna din Lotru a sfârșit tragic din pricina Novăceanului Dumitru care a refuzat cu încăpățânare să-și mărite fiica, pe Latorița, după jinarul Lotru.

Poieni, Tătărași, Cioveni

Cei dintâi locuitori ai satului Cernădia erau grupați în jurul cetății din Poieni, înălțată la adăpostul codrilor dintre râul Galbenul și afluentul său din stânga, Cernăzoara. Fiind învinși de tătari la 1.241, spune o legendă culeasă din aceste locuri, oamenii lui Negru Vodă au părăsit fortificația dintre râurile Gilort și afluentul său, din stânga, Galbenul, de pe vatra satului Pociovaliștea, retrăgându-se în cetatea de la Poieni după ce și-au aruncat comorile în lacul Sitești, din apropiere. Tătarii au abandonat și ei bordeiele de pe valea Gilortului, din punctul ce s-a numit Tătărași, așezându-se pe Valea Gilortului, în satul de odinioară, Cioveni.18

În Hârs

În Cernădia există unele urme istorice despre care își mai amintesc puțini bătrâni de la strămoșii lor, iar despre trecutul lor a rămas să vorbească posterității doar numele. Pot fi amintite aici “Gropile din Hârs”, ale căror urme se văd și astăzi, așezate în partea de nord a Cernădiei și în imediata vecinătate a plaiului. Se spune despre aceste gropi că adăposteau bunurile locuitorilor atunci când satul era atacat de turci sau de poterile domnești, venite să încaseze birurile. Astăzi aceste gropi poartă denumirea “în Hârs”.

“Cetăţea”

În partea de Sud-Est a Cernădiei, în locul numit și astăzi “Cetăţea”, se spune că exista un turn destul de înalt, în care locuitorii făceau cu rândul straja Cernădiei. Când straja zărea pe drumul Milostei nor de praf, semn că turcii sau potera domnească se apropia, da semnalul, oamenii își aduceau avutul lor în gropile din Hârs. Femeile, copiii și bătrânii erau adăpostiți în mijlocul pădurii, iar la marginea pădurii așteptau cei buni la luptă, înarmați cu ce puteau, gata să-și apere cu prețul vieții truda muncii lor. Faptul că locuitorii Cernădiei din cele mai vechi timpuri au trăit în apropierea pădurilor, i-a determinat să caute în pădure loc de refugiu contra celor ce-i asupreau, ceea ce explică caracterul lor de oameni foarte puțin docili și oarecum refractari ordinii de stat.

Păun Surupăceanu–Chioru

Era cel ce a jefuit pe banul Dobromir în codrii Băloaielor, când acesta a vrut să treacă munții în Ungaria, odată cu schimbarea domniei lui Mihnea Vodă cu domnia lui Petru Vodă Cercel. Dobromir era partizanul lui Cercel. Dobromir s-a înapoiat din cauză că fusese sărăcit și s-a dus la domnie, unde a făcut act de supunere iar domnul a chemat  pe toți marii din cele douăzeci și patru de sate de sub munte și le-a cerut să-i predea hoții. Aceștia nu știau de hoți și au fost amenințați de domnitor chiar cu tragerea în țeapă și spânzurarea dinaintea caselor lor. Degeaba amenințarea și degeaba totul, pentru că aceștia nu au avut cu ce-l despăgubi pe ban și s-au vândut ca rumâni, adică robi lui Dobromir banul și urmașilor lui, cu toată averea și neamurile lor. Nici revenirea lui Mihnea la tron nu le-a adus gorjenilor noștri libertatea.

Generalul Buici

În timpul domniei lui Matei Basarab, a existat un general pe nume Buici și acesta a intervenit la domn ca să restituie Cernădiei toți munții pe care îi avea Cernădia, căci numai astfel se explică de ce numai cernăzenii si-au păstrat munții,  pe cât timp toate comunele vecine i-au pierdut și pierduți au rămas. Locuitorii Cernădiei sunt urmașii vechilor moșneni. Proprietatea lor se întinde mai mult asupra golurilor de munte pe care le stăpâneau în obști de moșneni. Proprietatea agricolă, foarte mică ca întindere, era repartizată tot între locuitorii Cernădiei. Faptul acesta a făcut ca cernăzenii să nu cunoască stăpânirea moșierească și nici instituții, eforii, fundații, care să stăpânească din puținul lor pământ. În Cernădia era un singur om care a strâns bani mulți din creșterea vitelor și cu banii aceștia și-a cumpărat pământ la Bălcești.

Biserica de lemn din Buicea

În Cernădia de azi sunt trei biserici. Cetățenii  de aici spun că locul pe care se găsește zidită actuala biserică parohială a fost vatră și loc de biserică din cele mai vechi timpuri. Tradiția spune că, din vremuri neștiute, era pe acest loc clădită o biserică din lemn, care era a tuturor cernăzenilor. Cele două sate Berceşti și Vlădoi nu-și aveau bisericile lor ca acum. Biserica filială a Berceştilor, destul de veche și ea, a fost clădită în anul 1834, așa cum reiese din pisania ei iar cea din Vlădoi a fost construită în anul 1850, pe locul celei vechi, ce fusese zidită în 1.800 – 1.805, de protopopul Dumitru Cernăzeanu.

Lăcomia lui Constantin Popescu

Pădurea cernăzenilor “părea” proprietatea bisericii satului Vlădoi și se învecina la Nord cu muntele Tolanul, la răsărit cu Cioaca Gruiului Mare, la apus cu apa Gilorţelul și la miazăzi cu “prunii Sandului”. Această pădure urma să fie exploatată de către Constantin Popescu prin înțelegere cu epitropii bisericii. Prinzând de veste, țăranii, s-au aruncat asupra pădurii și au început a o tăia, contrar voinței lui Constantin Popescu și a epitropilor bisericii. Țăranii au ridicat cu forța mai toate lemnele tăiate, în urma cărui fapt au fost dați în judecată la Tribunalul din Tg-Jiu, unde au fost duși legați și sub stare de arest peste 50 de persoane, bărbați și femei. Ce a urmat? Faptul că acest Constantin Popescu avea sprijin și scut pe grăniceri, al căror pichet era în casa lui din satul Vlădoi, chiar la gura lăsătoarei principale ce lega plaiurile novăcene cu părțile Ardealului din jurul Săliştei, nu i-a fost de nici un folos. Petre R. Nedu, Ion R. Nedu – zis Marcu, Constantin Papuc și Gheorghe D. Enoiu au pândit când epitropii Soacă și Cică, împreună cu Constantin Popescu și cu un jandarm grănicer și inginerul hotarnic s-au dus să măsoare și să hotărnicească pădurea, punând-o sub pază și i-au prins în afară de Constantin Popescu, care, fiind călare a scăpat. L-au dezarmat pe grănicer și i-au bătut până ce au declarat că renunță la pădure și, ca rezultat al judecării la Tribunalul Gorj s-a pronunțat achitarea lor, deoarece justiția a constatat că proprietarul Constantin Popescu și epitropii nu aveau acte legale  de proprietate. Astfel pădurea a rămas proprietatea țăranilor. Acestea se întâmplau în primăvara lui 1904.

La Hâciu

La Hânciu a fost împușcat Marcu Nedu  în 1907.  Este o poveste cu Constantin Popescu, cel dornic de înavuțire, cu Fane Bocșe, grecul trimis de firma forestieră „Palace Scheiber “ din Budapesta, în Novaci, cu mare capital, cu scopul de a exploata materialul lemnos pentru această firmă, cu jandarmul Nedelcu, originar din Teleorman și cu mulți țărani care vedeau că an de an pădurea lor este înghițită  de guri nesătule. Marcu Nedu era considerat cel mai periculos pentru Constantin Popescu. Mai târziu și pădurea  Păstăiata a rămas o amintire, căci, dacă acum nu mai umbla după capital firma “Palace Scheiber “ avea să  umble apoi firma „Carpatina”.

Ec. dr. Victoria Stolojanu-Munteanu, Asociaţia Națională Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala Județului Gorj.  





Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.