Fondat: 2015, Ion Cilica-Deaconu

ISSN: 2458-097X

ISSN-L: 2458-097X

Cotidian de informare, anchetă și comentarii

marți 8 ianuarie, 2019

  Capitolul I

  ARCANI

  Arcani, satul învățătorilor

Prin tradiție locuitorii de aici care au putut să-și dea copiii la școli i-au dat să devină numai învățători.

Sănăteşti și Arcani

Jurământul  “cu pământul în poală”

Arcani! Studiile arheologice de până azi îl consideră o localitate antică, pentru că aici ar fi fost cetatea cunoscută sub numele de Arcinna, de care vorbește și Ptolemeu. Că a rămas o așezare puternică, o dovedește și demonstrația următoare. La Sănăteşti, tradiția vorbește de Preda Buzescu care a stăpânit aici. Avea o curea de pământ care mergea de la Tismana, până în Vâlcea, tot pe sub munți. La Sănăteşti au fost trei categorii de boieri: boierii proprietari băștinași – Sănăteştii, boierii străini, veniți aici prin cumpărare de moșie și boierii străini veniți aici prin căsătorie. Pătrunderea boierilor în Sănăteşti a avut drept urmare vinderea de către moșneni rând pe rând a micilor proprietăți, întărind și generalizând aproape proprietatea boierească. Și apoi moșnenii de altădată se vând ei înșiși ca vecini iar mai târziu devin clăcași pe propriul lor pământ. În celelalte sate de moșneni s-a purtat o luptă dârză contra boierilor, pentru menținerea moșneniei. Un exemplu tipic în această privință îl constituie satul Arcani,  mereu râvnit de o seamă de boieri, în special de cei din Sănătești, care urmăresc să-și întindă moșia în Arcani și de aici ușor și în celelalte sate limitrofe. Dârzenia luptei moșnenilor din Arcani apare evidențiată în toate documentele găsite aici și, încă de la început, se poate spune că viața satelor de pe Jaleș s-a desfășurat sub semnul unei puternice împotriviri în orânduirea feudală. Pământul de aici se muncea în devălmășie, fapt care a stat la baza acțiunilor comune împotriva boierimii vecine și care a dus la nevoia hotărniciilor din sec. al XVII-lea și  al XVIII-lea.8 La 10 iunie 1656, în hrisovul în care sunt confirmate satele Runcu, Slătioara, Spineni și Sănăteşi, Constantin Șerban Basarab Cârnul (1654-1658) confirmă stăpânirea jupânesei Elena Băneasa, soția lui Radu Buzescu și fiului său Mateiaș postelnicul și peste Arcani. „Să le fie lor satul Arcani cu toate hotarele și toți vecinii pentru că jumătate din sat este de moștenire iar altă jumătate de sat de cumpărătură.8 Moșnenii din Arcani, nevoind să se știe vânduți Buzeștilor, ținând la libertatea lor socială, s-au adresat divanului din Craiova și au câștigat în 1663, în urma căreia au primit o carte de răscumpărare de la Caplea Buzeasca, nepoata banului Preda Buzescu și în cartea jupânesei Caplea Buzeasca scrie toți banii ce au dat de s-au răscumpărat.“ Dar lupta Arcanilor pentru drepturile lor continuă. În 1776, o altă cauză se soluționează la fața locului. Fiind de față pentru cercetări, pitarul Radu Brăiloiu, pitarul Radu Bengescu și clucerul Constantin Bălăcescu au constatat că boierii sănătești nu aveau dreptate. Văzând Arcanii că totuși aceștia „iar umblă cu meșteșuguri să le împresoare hotarul … s-au sculat 30 de oameni și luând pământ în poală au plecat să ducă până la Vadul lat unde au fost și acei 12 oameni ai lor, în care loc se mai cuprindeau 45 stânjeni”. Apare în acest document o formă deosebită a jurământului: ”cu pământul în poală”, necunoscut în alte părți ale țării.

Stânjenul lui Duşe

Pe Imuroasa, adunatul fânului se făcea de către toți proprietarii odată. Inițiatorii acestor executări cu date fixe erau de obicei părtașii cu loturile cele mai mari, așezate la mijlocul câmpiei. Înștiințarea se făcea verbal, fiecărui părtaș, ca să nu fie nici un motiv de sustragere. Din întregul teren de fâneață se delimita mai întâi partea familiei Duşe, urmașa armașului Duşe, care avea dreptul la 20% din totalul câmpiei. Măsurătoarea se executa cu “stânjenul lui Duşe” armașul, în lungime de 1,93 m, necunoscut în metrologia română. Era lucrat din lemn de stejar și, în fiecare an, înainte de cosit, lungimea lui de 1,93 m era verificată cu ajutorul unui metru oficial, din lemn sau metal. Ultimul stânjen (al lui Duşe) folosit, a fost moștenit de la bunicul lui Irodion Duşe, ceea ce înseamnă că fusese lucrat în prima jumătate a sec al XIX-lea. Acest stânjen se păstrează din vechile timpuri și până azi la familia Duşe. Cu stânjenul lui Duşe, se măsura numai fâneața din câmpia Imuroasa, ci și restul pământului din hotarul satului Câmpofeni. O parte din moșneni au folosit și stânjenul lui Cantacuzino, în lungime de 1,96 m. La cosit, familia Duşe își alegea parcela cea mai bună din fâneață, care se găsea de obicei în mijlocul suprafeței. După aceea se măsurau parcelele celorlalți coproprietari, de o parte și de alta a locului lui Duşe. Dacă după împărțirea întregii  suprafețe se constatau unele nepotriviri în plus sau în minus la unul dintre coproprietari, atunci se recalcula surplusul sau minusul. Surplusul se repartiza în cote egale tuturor părtașilor iar minusul era recuperat din contribuția tuturor în cote egale tuturor. Numai familia Duşe era exceptată de la acest calcul suplimentar, deoarece în trecut armașul Duse a fost căpetenia cetei de moșneni și cel mai influent om din sat, cum dovedesc actele din vremea lui. Excepția a fost de ajuns să se repete de câteva ori ca să devină tradiție istorică neîntreruptă. Operația măsurătorii se efectua într-un deplin acord comun. Măsurarea fâneței se făcea după o tehnică generală. Finalul muncii era adunatul fânului, care se practica de asemenea într-o singură zi de către toți părtașii, băieți și fete, îmbrăcați în haine “mai bune”. Răsuna  Imuroasa de cântecele fetelor și ecoul munților din apropiere.

La banca lui Petcu

Moșnenii au început să achiziționeze pământ. Perioada de cumpărare intensă începe după Primul Război Mondial din moșiile situate în hotarele comunei Arcani. Procesul care a însoțit inevitabil acțiunile de cumpărare a fost cămătăria, care este practicată oficial de bănci, cea din comună numindu-se „Viitorul Arcanilor”. Tot astfel, în Câmpofeni este cunoscută banca lui I. Petcu. Acesta, venind din America după 1918, cu circa 50000 lei, își apropie câțiva chiaburi care dispun de capital și, pe lângă aceasta, împrumută bani de la diverși negustori din Tg-Jiu, pe care-i plasează local cu dobânzi care ajung la 40-60%. În satul Arcani o bancă de același tip e condusă de C. Giurgiulescu. Au reușit să înșele credința unor cetățeni muncitori și cu spirit de economie care au depus sume însemnate, pe care le vor pierde în totalitate. Mai erau încă bătrâni care spuneau: „am pierdut la banca lui Petcu 50.000 lei munciți din greu și 16.000 la banca popii Giurgiulescu!” Oamenii împrumutau bani de la bănci cu scopul de a-și cumpăra pământuri.

Fântâna lui Blană

Cândva, străbătând drumul de la Cornești spre Jiu, mergeam cu tata în lunca de pe Jaleș. Ajunși la capătul dinspre Cornești al Găvăneștilor, în punctul numit „La Câlniceni”, zăream, în copilărie, conturându-se pe liziera Făgetului local, o cumpănă de fântână. Mare, mândră, dominantă. Îmi amintesc precis: furca fântânii dădea spre sud, iar capra ei, cumpăna propriu-zisă, își ținea fruntea ridicată spre cerul Găvăneștilor, rostind parcă o rugăciune. Fântâna are povestea ei. Mai sus de satul ăsta este ascunsă în tufișurile poveștilor „Valea Muierii”, mai la deal „Valea Fântânii” iar spre Telești „Valea Zgârcită”. Cumpăna fântânii a fost făcută de Blană, dar fântâna nu. Ea a fost doar găzduită, că era păcat s-o lași așa, deși ea se ivise de pe urma unui păcat, dar și a unui blestem… Astăzi lumea este alta. Altădată însă vremurile erau altfel. Acum se face agricultură, oamenii cunosc meserii  (croitorie, dogărie, cojocărie, tâmplărie, dulgherie, fierărie), de bine, de rău au ce câștiga de pe urma priceperii și hărniciei lor. Nu în zadar se zice că “meseria este brățară de aur”. Însă cu doar o sută de ani în urmă, locurile astea, mai cu seamă pădurile, care erau dese ca peria și nesfârșite precum „Calea Robilor”, erau hălăduite nu doar de lupi, cerbi și alte sălbăticiuni ci și de haiduci. Numai că tainele faptelor de haiducie din aceste ținuturi le cunoșteau doar trei dintre ei, acestea fiind nu prea departe de “găvanele” astea. Într-una din nopțile cu lună de după răscoala Domnului Tudor, aici, în acest loc de la capătul Găvăneștilor, trei voinici, sătui de haiducie, dar și cu sacii plini de galbeni, s-au hotărât să se retragă la părinții ori poate chiar la muierile și copiii lor…

– Fraților! a rostit unul dintre ei… Gata! Avem aur destul! Să dea Domnul să ne bucurăm de acești bani când o da nevoia peste noi. Dar și atunci, în taină, cu rost și fără trădare.

– Păi, altfel, cum? A fost și răspunsul și întrebarea celorlalți.

-Si, ca să fie limpede ca lumina zilei și-a reluat gândurile primul haiduc, punem toți galbenii în căldarea de aramă iar pe ea o băgăm în sacul ăsta. Săpăm aici, în locul lui Blană, o groapă, ascundem agoniseala și, când o veni vremea, o dezgropăm, dar numai noi trei la un loc. Blestemat să fie cel care cutează să dezgroape comoara de unul singur, ori în doi…

– Blestemat să fie!

Într-o noapte târzie cu lună și stele reci, aici, în poienița lui Blană, sub Făgetul Găvăneștilor, în locul numit “la Câlniceni” trei haiduci au îngropat, în mare taină, sub jurământ sfânt și blestem de groază o comoară. Martori la faptă erau doar luna și stelele. Peste ani, într-o altă noapte, tot cu lună și stele, unul dintre cei trei haiduci a rupt legământul. Din nevoie? Din lăcomie? Din ticăloșie? Nimeni nu știe. Din nenorocire, însă, fapta s-a petrecut. Cu o ciudată înfrigurare, trădătorul  jurământului se apucă de săpat. Fapta lui ticăloasă se desfășura într-un fel de nisipuri mișcătoare. Căci, pe măsură ce groapa se adâncea, cu aceeași înverșunare țărâna și pământul gropii se surpau peste lacom, îngropându-l de viu. Nu peste multă vreme, aici, în poiana lui Blană, s-a ivit un izvor. De lacrimi? De căință? La toate aceste întrebări nu a răspuns nimeni. Iar cei care au făcut această cumpănă majestuoasă depun mărturie, fără să fie sub stare de jurământ, că aici, sub Făgetul Găvăneștilor, nu prea  departe de „Valea Muierii”, de „Valea Zgârcită”, de „Valea Fântânii” și de alte “găvane”, trei haiduci  necunoscuți au îngropat comoara unei interesante legende…12

Moș Gogioman și o poveste cu tâlc

… Una din amintirile mele „transfrontaliere”, de pe vremea când eram copil, este o poveste ce mi-a spus-o, într-o primăvară, moș Ion Gogioman din Stolojani. De fapt Ion Buliga, fierarul în vârstă, pe atunci, de 85 de ani. Ce dacă era ţigan? Ba, mai degrabă, cred că tocmai porecla lui mă atrăgea atât de mult să-i ascult basmele. Iar asta pentru că numele “gogioman”, aflasem eu, însemna “căciulă”, iar originea cuvântului era persană ori cumană. Ceea ce, indirect, trăgeam concluzia că moș Ion  nu era, de fapt, țigan. Iar dacă era, așa cum își purta cu drag căciula și pe timpul verii, la fel de mândru şi de buhul că era deopotrivă bun meseriaș, precum și om cinstit. Nu mai vorbesc despre faptul că nicovala, foalele, barosul-împrumutate, în imaginația mea, de la piticii din basme-inclusiv truda de a ascuții securi, sape și altele mă fascinau în “atelierul” lui și lângă el mă aflam în altă lume… Pentru munca prestată nu cerea bani. Plata se făcea “în natură”: mălai, fasole, ceapă sau ce se mai găsea. Că erau vremuri grele, iar sărăcia făcea casă bună cu bieții oameni. De aia venise și la noi acasă. Dar pentru că, la acel ceas de amiază, muma și tata erau în mlacă, la arat. Până la venirea lor, într-un stârciog, moș Gogioman mi-a spus povestea ce urmează:

„În vremurile când oamenii erau fie boieri, fie săraci, fie haiduci, un țăran nevoiaș, dar tare harnic, reușise să-și înjghebe o anumită stare, slujindu-l, credincios, pe cuconul satului. Într-o zi, însă, tocmai când să se bucure de înfloritoarea lui gospodărie, fără să fie întrebat, nenorocita de moarte l-a luat s-o slugărească și pe ea. Ca să-i pună pomană, nevasta lui s-a hotărât să taie cel mai frumos bou, pe care îl folosise la plug, pe haturile boierului. Dar fiusu, care se temea că, în lipsa taurului, cuconul se va dispensa de serviciile lui, s-a împotrivit. – Dacă-l tai, în locul lui am să te înjug pe matale, a rostit el cu dârzenie. Ceea ce s-a și întâmplat. Venind vremea aratului, Ion, flăcăul, a procedat cum spusese. Prian era de “hăis”, iar mumă-sa de “cea”. Puterile însă nu erau egale nici între un bou și o vacă, darămite între un taur și o biată femeie. Căci, în timp ce boul o lua puternic înainte, bătrâna rămânea deșelată pe brazdă. Când Ion pocnea din bici, zicând “Hăis, Priene, cea, Babo!”, tocmai atunci îl ajunse din urmă boierul:

– Ce faci, Ioane? – întrebarea cuprinzând și mirare și reproș.

– Ar, cucoane! răspunse, zâmbind, Ion, ștergându-și fruntea de sudoare.

– Dar pacostea asta, de ce se vâră aici?!

– Ei, cucoane, în locul lui Milan, pe care l-a făcut pomană…

Părându-i-se boierului că Ion ar fi luat-o razna de-a binelea, și-a pus în gând să scape de el, zicându-și: Mâine-poimâine te pomenești că bolândul ăsta o să-și bată joc și de mine…

– Știi ce, Ioane?

– Oi știi, cucoane, de-mi vei spune!

– Dejugă “animalele” și mergi sus, la stână, la ciobani, și cere boul meu cel mare să-l punem cu Prian! Acolo, sus, la stână cuconul avea un ditamai taurul, înspăimântător de rău și fioros foc… Nimeni nu se putea apropia de el; cum vedea om, namila se și repezea  să-l ia în coarne ca să-l achite de păcatele lumești.

– Mă duc, boierule! Ajuns la stână, Ion se apropie de bou, îl mângâie și, în uimirea văcarilor și a ciobanilor, îl dezleagă și plecat a fost cu el în vale. Dar boierul, când văzu “minunea” rămasă uluit, de parcă ar fi fost trăsnit din senin. Venindu-și în fire, cuconul se gândi la altă capcană.

– Măi, Ioane, de-mi răspunzi la întrebare grea, te-oi lăsa să mai ari la mine, iar de nu, o să ai soarta lui Milan…

– Cum ți-e vrerea, cucoane, dar mai întâi s-aud despre ce este vorba.

– Știi tu, oare, de ce un ochi îmi plânge, iar altul este vesel?

– Acum, cucoane, întrebarea fiind grea, îngăduie-mi un răgaz să gândesc răspunsul…

– Ai răgaz trei zile! Plecă Ion acasă, o chemă și pe bătrână la sfat și-i spuse zisele ciudate ale boierului.

– Lasă, tu, Ioane, că te învăț eu ce să-i răspunzi. Dar care au fost întrebările cuconului?

– De ce un ochi îi plânge, iar altul, auzi, îi “râde”?!

– A, Ioane! Păi spune-i așa: unul îi râde că-i foarte bogat, iar altul îi plânge că are o fată și nu știe pe mâna cui o să cadă… Ajuns după trei zile, la casa boierului, paznicii l-au recunoscut și i-au dat drumul înăuntru.

– Gândit-ai, Ioane? îl întrebă boierul, mai mult ca sigur că a terminat cu “bolândul”.

– Gândit-am cucoane!

– S-aud!

– Apăi, cucoane, un ochi îți râde că nu știi ce să faci cu atâta bogăție, iar unul îți plânge amar focului că, de, nu-i cunoști viitorul fetii…

– Bă, amărâtele, deștept mai ești! Pentru asta, iată și hotărârea mea: ale tale să fie și avuția, și fata mea!

– Vai de mine, cucoane, cum se poate așa ceva? Adicătelea, cum vine asta?

– Așa cum auziși și basta! Lucru ciudat, ochiul cel “trist” al boierului  a început a licări jucăuș. Iar când i-o dete pe fată lui Ion, acasă, la el, aceasta a fost însoțită și de vreo șapte servitoare. Căci aici era “buba”: ființă mai nevolnică și mai puturoasă ca fiică-sa nu se pomenise pe lume. Dar rostul servitoarelor era să aibă grijă de toantă. Una o pieptăna, alta o spăla, alta îi băga mâncarea cu lingura în gură și așa mai departe…

– Tată socrule, îi ieși Ion în întâmpinare, văzând despre ce ispravă era vorba, să nu-ți faci probleme. Am eu grijă de cojocelul neveste-mi. Așa că te rog să nu-mi lași pe cap și servitoarele astea. Că, de, sunt și eu un pic de ’’tăurel” și… Tare șmecher era Ion ăsta … Acasă la Ion, fata boierului a stat o lună de zile fără pic de bucate, fără strop de apă, fără să fie spălată. Dar dormea ca pe lumea cealaltă. Pe urmă, văzând ea că Ion o lăsase pe mâna morții, s-a ridicat din pat și a început a deretica prin curte, să facă de-ale mâncării, curățenie de mama focului … Într-o bună zi veni boierul să-și vadă ”podoaba”. De cum intră în ogradă, îi fu dat să vadă o adevărată “minune”. Netoata lui era o “nevăstuică” în toată regula: dintr-un colț în altul ea alerga dereticând. Iar Ion, cum îl știa o lume întreagă, și isteț și harnic și șmecher, că-l auzeai:

– Ne-ves-ti-căăăă…

– Da, Ioane…

– Ce mai faaaaci?

– Apăi, Ioane dragă, nu-mi văd capul de câtă muncă am de făcut … În casa lui Ion și-au făcut loc și hărnicia și frumusețea și dragostea. Dar nu numai atâta. Hotărâți  ei să se îmbogățească și mai mult, munceau cu toată râvna de care erau în stare. Unde mai pui că părinții ei, boierul și nevastă-sa, îi vizitau des-des și nu veneau niciodată cu mâna goală: le aduceau ba fel de fel de bunătăți, ba ocale de aur, încât au ajuns cei mai bogați din Gorj …”. Îl ascultam pe Moș Gogioman cu încântare. Dus pe gânduri. Iar încheierea poveștii tot el a făcut-o, în felul lui glumeț, dar și în stilul basmelor: „Și am fost și eu și la nuntă și la domn, pe când mai eram în somn …”. Peste cinci ani, am auzit vestea cea tristă. Gogioman a murit, săracul! Ca ființă. Căci vorbele și basmele lui sunt vii și acum …13

Ce mai năroji erau, mumă, odată!

Cercetând documente “de epocă” (zapise, acte de proprietate) din lădița de lemn – de peste o sută de ani – moștenită cu hârtii cu tot, de la părinți, trăiesc secreta bucurie a unor emoționante “descoperiri”. Abia acum, după cinzeci de ani, “gust” vechimea acestora: hârtia specială “Letea”, ștampile locale cu cerbi, ceea ce denotă o orgolioasă punere în evidență, inconștient, a unei faune silvestre de o cuceritoare frumusețe, caligrafiile, aproape baroce, ale unor grefieri sau notari dotați cu rarul har scriptural. Toate provin de pe vremea când plasele ca unități administrative erau “la modă“, iar pecețile primăriilor făceau parte din “logistica” întregului areal al munților Vâlcan (din Gor-Jiu …). De unde se vede că ecologia, din acele vremuri, exista ca instinct, ca un fel de ADN special.

– Mumă!- zicea muma mea – au fost timpuri când și cerul și pădurile Domnului erau ca frații cu omul. Făgetul îi arunca crengi uscate direct în sobă. Soarele și stelele erau prietene la cataramă cu oamenii. Numai acuma, mumă – zicea muma cu durere –omul se dovedește părăsit de Dumnezeu. Eu, care în anii ’50, învățam sârguincios marxism-leninism, darwinism, miciurinism, bolșevism, devenite “științe “ obligatorii, iar, automat (printr-o nevinovată corupție), devenisem materialist-dialectician, nu respingeam aceste legende. Dimpotrivă, le ascultam fascinant. Și mi le-am notat, lăsându-le “moarte” în caietele cu însemnări din acei ani. Redescoperindu-le, mai târziu, ca și pe vechile acte notariale din “lădița fermecată”, reîntâlnesc, de fapt, pagini ciudate dintr-o bizară istorie. Aceste “ziceri” ale mumii le consemnasem în anul 1954, în acea vreme de iarnă cu zăpadă înaltă până la cosoroaba casei, când noi, elevii, apucasem rara “fericire” a celei mai lungi vacanțe de iarnă. Atunci, la lumina lămpii cu petrol, țesându-și la război macaturile, sau torcându-și, ca pe o amintire, caierele de cânepă, muma își continua “zicerile”.

– Că s-a întâmplat, mumă, că omul a nărozit rău. A devenit hapsân, pizmaș nărăvit și puturos. Nu-i vorbă, că vremurile se alimăniseră. Că pe timpul ăla despre care îți povestesc, stăpâni pe bietul român erau fie grecul, fie turcul, ori toți ăștia împreună cu ciocoii noștri. Iar bietul om ce să facă, sărmanul? Cu sărăcia cuibărită în casă și în oase și cu o spuză de copii  în vatră, nu avea altă cale decât a codrului. A haiduciei…

– Îmi spuseși, mumă – am întrerupt-o – poveștile alea cu Cerul și cu Făgetul…

– Da, mumă! … Că-mi zicea și mie muma, care și ea știa de la muma ei.  

… Până la urmă-îmi ziceam eu – iată un extraordinar arhetip: MUMA! Pentru că erau: muma, muma mumii, muma mumii mumii, ş.a.m.d. Iar această infinită înșiruire, întreruptă brusc doar de ne-memorie, te duce la o “mumă generică”, întruchipările ei reale, în secole, fiind niște avataruri. Oare, îmi ziceam eu, de la care dintre mume i-au rămas mumii mele atâtea minunate taine…?

– Că-mi spunea muma, continua muma, că o năroadă de pe aici, deși avea Jaleșul nostru la doi pași de casă, în loc să spele scutecele copilului în râu, le-a șters, vaca, de cer. Care cer era una cu streșinile bordeiului. Iar Dumnezeu atât de rău s-a mâniat, c-a zis:

 – Mare păcat făcuși, femeie! sau cam așa ceva. Și de atunci nu mai atingi cerul nici cu avionul … L-a retras Domnul la el sus de tot, hă, hă…

– Dar cu făgetul ce s-a întâmplat, am întrebat-o, iscodind-o, acesta fiind Buchenwald-ul Câmpofenilor (Bucovina Gorjului).

– Cu ăsta-i altă poveste. Făget însemnând, mumă, pădure de fagi, care și ea dădea taman în târnațul caselor gospodarilor. Nu era ca acum la peste o mie-două de pași. Și întâmplarea, după cum îmi spunea muma, tot pe-aici ar fi avut loc. Că – auzi tu? –se ducea omul în pădure, își tăia un carpen sau un stejar, că erau cu hărămugu, iar aceștia mergeau singuri la casa omului, fără cai, fără boi … de parcă ar fi fost niște ființe neființe … Se opreau la curtea țăranului, el îi tăia în bucăți, făcea focul și pace … ca-n rai, mumă! Numai că s-a dus năroada în Făget, a tăiat un gorun și nu i-a fost de ajuns pucioasei. Când gorunul și-a luat drumul spre bordeiul acesteia, ea, hop! pe el … Voia să meargă călare pe el acasă. Iar atunci, văzând Dumnezeu ticăloșia neisprăvitei, i-ar fi zis: „Năroado, mare greșeală ai făcut!”. Atâta. Și-apoi, s-a pomenit lumea că pădurile s-au îndepărtat de sate, iar de atunci omul se chinuie să-și care lemnele de foc sau de construcție de la nu știu câți kilometri depărtare!

În aceeași iarnă grea, muma mi-a depănat și alte evenimente petrecute demult pe meleagurile fie de sub Făget, fie de sub alte păduri iar eu rămâneam stupefiat de câte au putut să se întâmple prin aceste locuri! Unele erau legate de haiduci, altele de comori …

– Ceea ce-ți spun să știi că nu-i deloc minciună. Că asta mi-a povestit-o și muma mie, fie-i țărâna ușoară! Că era unul al lu’ Zdruţă, mumă, haiduc. Era de loc din Drăgoiești, dincolo de Dealul Mare. Cum nu avea frică decât de sărăcie, nu se temea nici de jivine. Plecă, prin urmare, omul prin pădure. Nu se știe cu ce fel de gânduri. Dar merse el așa, singur-singurel, prin ditamai desișul. Deodată, în bezna podului, o licărire galben-roșiatică. Nu se sperie. Se uită în jur, tăie cu toporul o creangă, fixă bine locul și aruncă țărușul acolo unde văzuse el “licurici”. Se întoarse binișor acasă, bătu la poarta lui Pătru a Firii, ăsta ieși, iar el îi zise, făcându-i semn să tacă: “Îmbracă-te iute și hai cu mine!” Dar ia și o secure. Ăsta, Pătru al Firii, năucit, crezu că Zdruţă e nebun. Dar i-a îndeplinit porunca. Pe drum, spre Măluroasa, așa se numea pădurea de peste deal, Zdruţă îi povesti despre ce era taina. Ajunși la semn, văzu și Pătru licăriri… “Bă să nu fie dracul la mijloc, Doamne ferește!” îi zise Pătru prudent… „Nu, mă!” îi răspunse scurt Zdruţă. Și începură cu săpatul. Dă-i și dă-i! și iar dă-i și dă-i! Fără pic de ostenire. Dar și fără de folos. „Zdruţă! Tu îți bați joc de mine!” îl luă tare Petru. „Băi, îi zise ăsta de parcă l-ar fi lovit în ceafă cu ceva… Ce-ți spune Zdruţă nu-i minciună”. Și o luară din nou de la capăt și iarăși dă-i și dă-i! Dă-i și dă-i! Apoi, săpând, se poticni de ceva mai tare. Ce să fie? Ditamai bulgăre de pământ negru ars … „Bă Zdruţă, cin se ia după tine e ca tine. Adică prost!” i-o zise, dur, Pătru. Și îl și părăsi pe Zdruţă în negura cu taine a codrului. Iar Zdruţă, în sinea lui: „Bă, dacă Pătru al Firii are dreptate, ia să-l prostesc și eu pe al lui Țuică, vecinul meu”. Așa că, ajuns acasă, aruncă gogoloiul de pământ ars în grădina lui Țuică. „Ha, ha ha!” își zicea el. Când o să vadă hapsânul ăsta o să creadă că-i o minune venită din cer!” Trecu o noapte, veni dimineața, iar Țuică, făcându-și de lucru în grădină, dete, mumă, de cocoloș. Îl privi, se miră. Îl luă în mână, îl sparse iar din el ieși, ca dintr-un dovleac, un alt bulgăre, dar de ceară … „Ăsta-i semn dumnezeiesc, își zise vecinul, că nu cred că la mijloc o fi o altă ispravă de-a nărodului de Zdruţă!” Și văzând omul că a dat norocul peste el s-a îmbrăcat în grabă și fuga la târg cu ceara, la un lumânar. Se tocmiră prietenește și fură amândoi mulțumiți. Peste câteva zile, când lumânărarul a desfăcut cocoloșul de ceară ca să-l prelucreze, din el a început să curgă galbeni de aur”. Concluzia? Judecați-o și voi!14

La nuntă la Vijulan

Este o baladă locală care amintește cum Matei Vlădoiu, moșnean sărăcit, însă foarte destoinic, reușește să fie ales primar (prin 1870). Dar un grup de familii locale chiaburești îl otrăvesc, la nuntă la Constantin Vijulan, tocmai pentru că fusese ales primar al comunei Arcani. Și mai există un loc, numit de localnici ,,La morminţi”. La Arcani, în acest loc, au fost găsite numeroase materiale de interes arheologic.

Ec. dr. Victoria Stolojanu-Munteanu, Asociaţia Națională Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala Județului Gorj.





Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.