Fondat: 2015, Ion Cilica-Deaconu

ISSN: 2458-097X

ISSN-L: 2458-097X

Cotidian de informare, anchetă și comentarii

luni 31 decembrie, 2018

Trăiește clipa, nu te încrede în ziua de mâine! Chiar și câinele trăiește ziua, ora, clipa, spune un englez. Noi, românii, cât să mai visăm ataraxia și nirvana? Până când să mai răspundem precum copilul din exemplul următor: -Ce vrei să te faci când vei fi mare? -Să fac un hotel de 7 stele. -Da? -Dar mai bine mă fac filozof.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 49347922_2201898426750124_3613247838848286720_n.jpg

E mai ușor. Da, copii ne-am hotărât să devenim filosofi, tineri îndrăgostiți cântam: „Speranță dă-mi speranță Și viață dor de viață!” Și când dobândim și noi speranță și dor de viață vine un vârstnic, o bârfitoare poate și ne spune că nu e nimic nou sub soare cu dragostea noastră și în loc să ne bucurăm de unicitatea sentimentelor ce le trăim, începem să cântăm: „Așa e dragostea O trăim acum și noi Și sub cer nimic nu-i nou” Ba da, totul e nou. Și am cântat: -„Ne știe fiecare floare” de parcă știm noi că florile ne pot uita. Dar sunt florile astea ale românilor cu care complotează împotriva altora și de aceea le este și lor frică de complot. Codrul mi-e prieten numai mie, Iară ție dușman ți-este Dușmănit vei fi de toate Făr-a prinde chiar de veste. Și apoi ne întrebăm: Ce-am făcut cu viața noastră? Am dat totul pe fereastră. Apoi ne fălim: „Nu ne vindem țara!” Patriotismul românilor și mesianismul poeților români de până la unire s-au materializat. Noi, cei de azi, românii de azi, nu mai „avem vreun vis neîmplinit” (Blaga). Toate femeile române am primit, în 1938, de la Regina Maria, prin Ecaterina Teodoroiu, titlul voluntar de sublocotenent. Erau cele două femei una mai curajoasă decât alta. Ce luptă continuă avem noi, cei de azi? De ce nu suntem fericiți și nu ne bucurăm? Să râdem cu gura până la urechi, demonstrând că sacrificiul bunilor și străbunilor n-a fost în zadar! Să naștem copilași rumeniori și să le dăm de mici tonul la bucurie! Mai avem puțină literatură de sertar cu bucurie? Și să vă spun că nu mă bucur pentru că nu știu cum să mă bucur în realitate și-mi pare că trăim în comun o viață la fără frecvență, de parcă ne-am permite continuu o reluare. Să vedeți cum fac eu! Clasifică Andrei Pleșu în „Parabolele lui Isus” tipurile de întrebări pe care și le pun oamenii și spune despre acele întrebări „rusești” „dostoievschiene”. Pentru a răspunde la o întrebare „rusească” „dostoievschiană” nu poți răspunde cu „uite cum stau lucrurile” ci spui „hai mai bine să-ți spun o poveste”! „-Ce se întâmplă dacă ascultăm?” Este întrebarea pe care mi-o pun și v-o pun tuturor. E bine? E rău? În această stare a întrebărilor căzute pe gânduri și a vieții la fără frecvență am încercat să scriu povestea ascultării: a ascultării de părinți, de profesori, de familie…cu un final poveste. Pornim în „aventura ascultării” de la Gordon Livingston „Prea devreme bătrân, prea târziu înțelept”, capitolul „Singurele paradisuri sunt cele pierdute” și luptându-ne cu ideea că este adevărat, ajungem la un roman de tip confesiv, un jurnal de tip gidian, de introspecție. Problemele unui om cuminte copil, cu o tinerețe liniștită, care sunt prezentate cu o intuiție psihologică în ceea ce privește mobilurile celor care i le creează de parcă el, personajul principal, Răsfățatul pe nume Aurel, ar putea sta, și asta deodată, pe toate scaunele (posturile) din profesia lui, din politică, din cercetare, din literatură, cultură etc. Narator la persoana I, Aurel, prezintă soluții la problemele vieții cu ajutorul amintirilor. Răsfățatul nu e activ în polemici ș dezbateri de idei la nivel social. Fără nevoia recunoașterii și aprecierii, s-a retras, regăsindu-se pe sine. Pot fi acuzată de prezenteism, de realism inflexibil și de excluderea autoiluziei pe tot parcursul romanului. Dacă despre Jurnalul lui Mihail Sebastian se poate spune că este pentru cei ce vor veni „mărturia unui eșec care semnifică mult mai mult decât o înfrângere individuală”, Jurnalul lui Aurel, „Răsfățatul” rupe definitiv cu finalurile triste. Am practicat autoiluzionarea la maximum: Aurel primește o „dregătorie” care îi dă prilejul să-și vadă fantomele (Hoțul, Profesoara Alfabeta, Cheii) exorcizându-se singure. Prin acest final și fără să mediteze îndelung asupra problemelor, „Răsfățatul” este un „conte … nu de Monte Cristo, ci de Bumbeşti-Jiu”. „Răsfățatul” este un jurnal al stărilor interioare ale lui Aurel, un jurnal intelectual, de creație. Nu am revelații portretistice ci generalizez un mic detaliu scabros, grotesc, pamfletar, caricaturistic. Asta pentru a face pe Aurel să poată merge mai departe făcând haz de necaz. Conjuncturi favorabile îl vor ajuta. Asta pentru că are alături și pe hoțul cheii sufletului său: pe soția sa, Victoria. Numele lor sunt foarte expresive. Personajul Aurel care trăiește, iubește, și care iar trăiește, iubește, cântă și în fiecare zi o ia de la început să mulțumească tuturor celor care-l fac să se simtă „în Țara Minunilor” făcând ca viața lui să aibă „sarea în bucate”. Alegorii și simboluri realizate prin personajele de poveste alcătuiesc monologul lui Aurel. D’Amersson spune că „Onoarea e mai importantă decât onorurile”. Am procedat de câteva ori în viață la apărarea onoarei, renunțând la onoruri (la posturi, la relații cu diverși). Mi-am păstrat onoarea și i-am lăsat pe toți să se bârfească, să se vândă și să se cumpere între ei. Nu prea am timp pentru asta. Tace o gură, tac o sută mi-e deviza în problema informalismului. Sunt îndrăgostit de rutinele așezate într-o formă definită și de formalism în profesie. Îmi prețuiesc viața și nu pierd nici două minute cu o bârfă. Unii spun că asta înseamnă că nu mă interesează de mine. Eu spun că nu mă interesează de ei, de nimicurile lor de preocupări, de curiozitatea lor. Oricum ei nu știu nimic despre mine. Nimic. Ce-i mai rău, și acest lucru mi-a adus deservicii, că nu mă interesează nici părerea nimănui despre mine. Și nici nu vreau să aflu nimic despre alții. Știu că la mine ajung toate zvonurile rău împrăștiate și răuvoitoare. Ca în pilda aceea cu femeia bârfitoare care s-a dus să se spovedească și preotul a îndemnat-o să meargă în curte și să taie o perină cu pene și fulgi astfel încât aceștia să iasă din burduf. Apoi să se întoarcă la el. Așa a făcut și s-a întors: -Acum, adună-le! -Nu pooot! Cum să fac asta? -Tot astfel Tatăl Nostru îți iartă păcatul bârfei dar răul produs de faptul că vorbele tale au fost purtate în toate zările cine îl poate ierta? Nu pot crea universuri imaginare și sunt un individ neîmpiedicat în cutume și netimorat de „forme” informale necerebrale, neraționale. Strivesc cu mintea tainele ce merg spre științific și nu aloc două minute neraționalului. Trăiesc în realitate, dar nu orice realitate, realitatea mea, cea pe care mi-am creat-o prin ascultare. Ascultarea părinților, a soției și a lui Dumnezeu, mai ales. Dacă nu despre dumneavoastră am scris până aici, nu mai citiți! Nu vă veți regăsi în paginile cărții iar timpul cu această lectură ar fi unul pierdut. Cei care n-ați ascultat de multe ori și sunteți învățați să o faceți nu mai discerneți ce înseamnă neascultarea și nici urmările ei nu vă mai sunt evidente, nu mai citiți! Ca și povestirea despre păcatele mari sau mici. Vă voi povesti că această gâlceavă a avut loc încă de când umbla Isus pe pământ: două femei au început să se certe, una zicând că ea e mai credincioasă în fața lui Dumnezeu, căci a făcut păcate mai mici, cealaltă că e și ea destul de credincioasă lui Dumnezeu, deși a făcut păcate mai mari. Au ajuns în fața lui Isus care a înțeles pricina și a judecat-o în felul următor: le-a pus pe cele două să adune în niște săculeți bolovani de pe drum de dimensiunea și în numărul păcatelor făcute. După aceea le-a pus să-i împrăștie pe o porțiune de drum. La capătul la care au ajuns cu săculeții goi le-a pus să se întoarcă și să adune aceleași pietre în aceiași săculeți.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 49081693_287576048614940_4769950293360115712_n.jpg

E ușor de înțeles că cea cu bolovanii mai mari și mai puțini i-a putut repera, cealaltă era deja prea împovărată de multitudinea păcatelor ei mici. Concluzionez: nu am pagini goale de jurnal nici pentru un adolescent, nici pentru un tânăr și nici pentru un vârstnic ce am fost sau sunt. Nici măcar pentru o oră din viața mea și asta nu fiindcă „am respirat ca să nu crap” ci pentru că am considerat timpul dat nouă un paradis ce trebuie prețuit. Asta este defecțiunea pe care o are „Faust”: pagini goale de viață: nu este prezentat muncind, ci doar plângându-se că nu i s-a dezvăluit nici un secret, că n-are nici bunuri, nici argint, nici cinste, nici slavă pe pământ și nu cred ce spune Goethe că „rătăcește orice om cât timp cu zel se străduiește”. Ba da, mulți oameni au ajuns la secrete și Domnul i-a lăsat. Eu sunt un om fericit. Secretul meu a fost ascultarea părinților și din această ascultare am profesie, familie, casă, pasiuni împlinite, stimă de sine. Ascultarea înseamnă viață. Neascultarea înseamnă moarte. Nota principală a cărții este de patriotism real și de cult al eroilor actualizat. Observ și întreb dacă la capătul fiecărui drum pentru un român în România este un eșec? Să anunțăm copiii că nouă ne este frică să facem primul pas în orice sau să-i lăsăm să …încerce și ei? Să încerce! Patriotism pentru că timpul oblojește și chiar vindecă rănile lui Aurel și faptul că el, un om cu „nuri”, prin atitudinea lui încearcă să observe, să schimbe ce nu e foarte bine în jur și faptul că nu reușește este în defavoarea nației. Asta nu-l împiedică pe el să meargă mai departe, încercând să valorifice talanții primiți la naștere datorită ursitoarelor generoase. Ce se întâmplă dacă ascultăm veți afla citind cartea „Răsfățatul” pentru a avea sau nu regrete pentru ieșirea din Paradis pentru neascultare. Cătălin Haidău este elevul gorjean care a murit în revoluție pentru ca să fim mai fericiți, să ne simțim fiecare erou. Toți suntem eroi prin jertfa lui de sânge. Și dacă este să avem un cult al eroilor … vă propun ca noi înșine să fim soldați ai dragostei ca și personajul Aurel.
Ec. dr. Victoria Stolojanu-Munteanu, Asociaţia Națională Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala Județului Gorj.





Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.