Fondat: 2015, Ion Cilica-Deaconu

ISSN: 2458-097X

ISSN-L: 2458-097X

Cotidian de informare, anchetă și comentarii

sâmbătă 8 decembrie, 2018

Dorind să scriu o carte despre Ion Popescu Voitești îmi puneam mai în primăvară întrebări de genul: Ce mai este patriotismul? Mai interesează pe cineva o carte despre un cadru didactic? Și asta pentru că aud că azi nu mai sunt învățători patrioți… că prima formă de corupție este în școală: să dai valoare la ce n-are. E grav. Halal patriotism! E ca și când ai aplauda într-un concert de muzică prestația unui afon.Despre învățători este greu de scris, foarte greu. Și asta pentru că în literatura noastră avem învățători model, tipuri precum „Domnu’ Trandafir” al lui Sadoveanu, Dascălul Ion Creangă, „Domnul Vucea” al lui Barbu Ștefănescu-Delavrancea etc.Dar este adevărat, Ion Popescu Voitești nu este numai un dascăl, este învățătorul–erou, unul din miile de învățători care au stat (ca și institutoarea Ecaterina) în fața ostașilor să-i îmbărbăteze. Fiorul patriotic ar fi fost tonul prezentării mele. Totuși, ca să ocolesc dificultatea ivită și să nu scriu despre dascălul Ion Popescu Voitești am decis să-i alătur într-un dialog pe Constantin Brâncuși și vor rămâne în amintirea noastră prin umanismul lor concretizat în realizările dedicate societății românești. „Ce faci pentru tine dispare odată cu tine, ce faci pentru alții rămâne pentru eternitate” spunea Albert EINSTEIN și este motto-ul cărții domnului Florian Văideianu intitulată „Dascălul Nicolae Slivilescu”. Totuși, nu poți așeza sub nici o realizare artistică sau științifică activitatea de formare a oamenilor Umanism. Revenirea la umanism. Această vrajă a buchisirii cărților are loc în copilărie și depinde mult de învățătorul care îți pune în mână creionul.Ce mai este umanismul? Este ce m-a uimit la cei doi „pietrari” ai Gorjului: încrederea în rațiune, în știință, cu natura model al artei și științei, model de viață, toleranță și iubirea pentru diversitate. Mai presus de orice, Nicolae Slivilescu a fost un mare dascăl care la numai 23 de ani se bucura de mult respect din partea consătenilor. Și mărturisesc elevii lui de altădată, precum primarul de acum.Dascălilor-eroi din istorie Florian Văideianu le mai alătură unul: „Războiul, în plină desfășurare, de această dată împotriva Germaniei hitleriste, l-a smuls pe tânărul sublocotenent în rezervă, Nicolae Slivilescu, din sânul familiei, trimițându-l pe front. Acasă a rămas soția sa Elena ajutată de socrii, Ion și Elisabeta, în creșterea micuței Doina. Aproape toate familiile aveau bărbații pe front, gospodăriile rămânând în grija femeilor și bătrânilor. Toți nădăjduiau ca să se întoarcă acasă, sănătoși. În fiecare zi, un membru al familiei mergea la Sfatul Popular din Tismana pentru a studia listele celor căzuți în luptă. Acestea se afișau săptămânal, în urma comunicărilor de pe front. Mulți se întorceau acasă cu lacrimi în ochi.” Nu am de aceea o mirare în ceea ce privește modul de viață al dascălului după întoarcerea acasă. Învățătorul Nicolae Slivilescu se dedică, trup și suflet, activității didactice și muncii în agricultură. Niciodată nu a uitat că pământul este acela care te hrănește. Recoltele obținute, toamna, se datorau seriozității cu care își lucra ogoarele. Niciodată superficialitatea nu i-a fost caracteristică. Lucrul bine făcut îi aducea satisfacții. Cei mai buni porumbi recoltați de pe „canal”, erau ai dascălului. Se pricepea la altoitul pomilor, via, de care se ocupa, o considera ca pe un bolnav în continuu tratament, administrându-i trei-patru stropiri pe an, cu zeamă bordeleză. Omul care a pus bazele unei familii puternice și-a consacrat întreaga viață muncii pământului românesc strămoșesc, cu deviza: „bogăția cea mai mare a omului este munca”. Dascălul Nicolae Slivilescu a predat în mai multe școli până când a revenit acasă. Nu s-a limitat la activitatea didactică ci a fost permanent în teren, la muncile agricole, alături de familie. Povestea nepotului despre rana bunicului (Cosea în vie sau în pruni și noi îi duceam câte un urcior cu apă. De multe ori își dădea cămașa jos, de căldură, sau efort, și atunci îi vedeam rana din piept, deasupra inimii, lăsată de glonțul ce-i ieșise prin spate, prin omoplatul stâng și imaginea lui, pentru mine, devenea alta, imaginea unui om pe care nimic nu-l putea învinge). L-am întrebat de câteva ori despre rană și despre război, dar răspunsurile lui scurte și evazive nu le mai regăsesc în amintirile mele. Nu-i plăcea să mai vorbească despre asta și alte povești fac ca amintirea războiului să dăinuie peste timp, când cele două războaie mondiale și alte fapte au făcut nesigure clipele vieții celor mai mulți oameni ai unui asemenea veac.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 47579302_2224765854444991_6999968609900429312_n-747x1024.jpg

Ca prin minune, Nicolae Slivilescu a supraviețuit cataclismului mondial din 1940-1945, ca un adevărat erou rămas în viață după participarea la lupte grele și pe un front întins și necruțător. La zile de sărbătoare însă taraful de lăutari era chemat ca să întrețină petrecerea. Reliefarea într-o monografie despre dascălul său face posibilă prezentarea în carte a omului Nicolae Slivilescu de către nepoții săi și a dascălului sever care l-a inițiat pe autor în tainele alfabetului: „primele cărți pe care, cu niște ochi pătrunzători, sfredelitori, spre adâncuri primordiale, mi le-a pus în mână și pe care le sorbeam cu nesaț”. Ne face părtași la „bucuria bunicului, atunci când am fost admis la facultatea din Timișoara, acolo unde se stabilise fratele său, unchiul Serafim; dragul de el, s-a bucurat enorm, îmbrățișându-mă radios, ca și cum săvârșisem vreo ispravă demnă de vreun Ahile sau Hercule, plămădit tocmai în sânul distinsei sale familii. Și acum, după mai bine de trei decenii, trecând prin curtea casei părintești, din Ciocârlii, resimt mirosul bucatelor pregătite de bunica mea, mămica Lenuța, la ospățul pe cinste ce a urmat reușitei mele. I-am simțit, mai mult ca oricare dintre descendenți, iubirea părintească, deoarece, ofițer fiind, pe front, nu a apucat să-și vadă născându-se primul copil, așa că psihologia lui de tată aflat la război a răspuns în revărsarea unor sentimente refulate din necesitatea datoriei de soldat, într-o nesperată libertate a supraviețuitorului, pe care, miraculos, soarta îl răsplătea cu creșterea primului nepot” (dr. ing. Cătălin Peptan – nepotul dascălului). Dascăl la școală, părinte acasă, Nicolae Slivilescu își avea copiii, Doina și Neluțu, elevi la școala din comuna Tismana. Exigența lui de astăzi va determina realizarea lor de mâine. După ce-și rezolvau temele școlare, îi lua cu el la muncă, încredințându-le sarcini pe măsura puterii și vârstei lor. Știa că lenea este păguboasă și aduce sărăcie. Nu lipsește astfel pagina cu clasa, cu aprecierea învățătorului Nicolae Slivilescu față de autor. Nu știu de ce dar cred că dacă nu ar fi scris negru pe alb domnul Florian Văideianu că a fost atins pentru corecție cu riglele aduse de Adămuță, tâmplarul satului, generațiile viitoare nu ar fi aflat niciodată.Generațiile de copii instruite de dascăl s-au dovedit demne de a reprezenta înțelepciunea acestui popor. Aceasta a fost dorința lui cea mai mare, pentru care s-a străduit toată viața. Ca și cu pământul care-i plăcea dascălului să fie curățat și nu permitea niciodată dezvoltarea mărăcinilor, care ar fi încurcat la cositul fânului. Și cu elevii a procedat asemeni. „Interesul dascălului Nicolae Slivilescu pentru a avea o familie model a fost observat tot timpul de concetățenii săi, precum și de fostul său elev, autorul cărții ce i-o dedică în semn de admirație și mulțumire. Portretul complex al dascălului Nicolae Slivilescu din Tismana este creat de scriitor în aceasta carte dedicată, totodată, sărbătoririi Centenarului Marii Uniri, a românilor din 1918, „România 100”, ca un model de celebrare a înaintașilor noștri preocupați de cultivarea tineretului. Creația „Dascălul Nicolae Slivilescu” este, desigur, și un îndemn pentru alți cărturari, de a scrie cât mai multe lucrări dedicate iluștrilor noștri înaintași, care și-au dedicat viața și activitatea făuririi unei Românii a progresului și educării generațiilor de tineri ce își iubesc patria și oamenii ei” (dr. Ion Mocioi). „Nu am dorit ca subiectivismul să afecteze, în nici un fel, această scriitură, dar, continui să cred că veridicitatea oricărei scrieri trebuie să primeze în fața aspectului obiectiv. Obiectivă e știința, literatura, mai ales cea confesivă, cea a resuscitării memoriei e mai întâi subiectivă” (dr. ing. Cătălin Peptan). Scrierea este veridică și obiectivă. Relatează ce-a fost și ce este după dascălul Nicolae Slivilescu.Închei printr-un apel la …tine, cititorule.În viața ta, când ai nevoie de ceva care să-ți inspire liniște, pace, de o zonă de refugiu în care să îți auzi gândurile cele mai profunde ce faci? Se spune că atunci câteva clipe de rugăciune, de meditație, de somn sau de visare cu ochii deschiși ar avea exact acest rol: de domolire a zbuciumului interior. Dacă nu, care e „Soluția”? Adu-ți aminte de una din activitățile care îți face plăcere, pentru că efectele sale vor fi ideale pentru starea emoțională în care te afli. Dacă nu merge nici asta care e „Soluția”? Dacă îți place să faci sport, să cânți la un instrument, să citești poezii sau să faci puzzle, folosește-te de cele câteva clipe libere pe care le găsești pe parcursul zilei, pentru că te vor relaxa ca prin farmec. Ce îl relaxează pe domnul Florian Văideianu? Amintirea dascălului ce i-a îndrumat primii pași în viață! Amintirea acelei lumi în care toate erau la locul lor și raportarea se făcea la un referențial clar: știi sau nu știi. Asta dădea valoare clară, SMART, muncii tale, patru sau zece. Aceasta este amintirea dascălului care era sever cu elevii, nu le ierta greșelile și iar și iar îi pedepsea punându-i în rând și folosind pentru corecție riglele aduse de Adămuță, tâmplarul satului. Riglele erau expuse pe măsuri, lângă catedră, și le numea ,,Sf. Nicolae”. Umanismul însă îl încorona ca pe un rege și să parafrazăm autorul: „Ca om era de o bunătate rară. Îi plăcea să vadă ridicându-se construcții, să îndrume zidarii, să dea sfaturi celor mai tineri, să organizeze acțiuni colective, să sprijine pe cei nevoiași, dar cu poftă de muncă. Cunoștea adânc durerile omenești și era extrem de sensibil la ele. Și cred că nu există semn mai neîndoielnic de superioritate omenească decât sensibilitatea la durerile altora. Avea personalitate” (ing. Marian Slivilescu – primarul Orașului Tismana). Parafrazându-l pe Ștefan Augustin Doinaș: „Orice personalitate este o sfidare adresată timpului”, Dascălul Slivilescu este o sfidare adresata timpului prin blândețea, emoția, reculegerea și munca domnului Florian Văideianu.                                                                                                                   Dr. ec. Victoria Stolojanu, Asociaţia Națională Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala Județului Gorj





Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.